Pagini

sâmbătă, 12 martie 2016

trei ani și multe cuvinte

Scriu de la bun început că-mi asum responsabilitatea pentru fiecare cuvânt pe care urmează să-l tastez (în cazul în care se va simți cineva "jignit" sau "denigrat" - îmi pare rău; realitatea e dură și nu e vina mea).

Au trecut 32 de luni de când am intrat la facultatea unde mi-am dorit și 30 de luni de când am început primul an universitar acolo. Asta înseamnă cam 960 de zile de la prima și 900 de la a doua (cu aproximație). Astea înseamnă foarte multe cuvinte, persoane, informații noi.
Din acest punct, când s-au împlinit 30 luni de când am început facultatea, mai sunt 4 luni până când o s-o termin, adică până când îmi prezint lucrarea de licență și dau examenul și gata. Mai sunt 5 luni până la examenul de admitere la master și de acolo e altă poveste, alți oameni, alte informații, alte cuvinte noi.

După 30 de luni de studenție, dintre care scădem vacanțele de vară și ajungem la 24 de luni (cu aproximație) de petrecut în facultate. Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. Sună bine, nu? Așa mă gândeam și eu. Este "cea mai bună școală de jurnalism din țară" și anual sunt mai mult de 15 candidați pe loc la admiterea la licență. Sunt cam 200 locuri într-un an (buget + taxă), așa că ajungem la 3000 candidați în fiecare vară, 200 dintre ei fiind norocoșii.
Despre anul I de studenție, încă de la început, am scris aici și aici.
Despre anul II nu-mi amintesc să fi scris și nici n-am găsit în arhivă.
Dar sunt aici și scriu deja din anul III. Reporter la fața locului, Ana-Maria Dumitrașcu. Ana, ai legătura.

Cu 2 luni înainte de ultima sesiune și cu 4 luni înainte de examenul de licență, pot spune și susține că facultatea chiar mi-a deschis ochii și m-a învățat destule lucruri. Nu am găsit răspuns la întrebarea "la ce-mi folosesc mie toate formulele matematice dacă am nevoie doar de adunare și înmulțire a banilor", dar e ok.
FJSC m-a învățat că cu rușinea mor de foame. Foarte adevărat. M-a învățat că toți suntem într-o continuă competiție, de când ne naștem și până murim. Foarte adevărat și asta. M-a învățat cum să vorbesc cu secretarele atunci când ele nu vorbesc, ci țipă. M-a învățat cum să vorbesc cu profesorii atunci când ei sunt aroganți cu mine. M-a învățat că facultatea nu mă învață prea multe, da' mă ajută să mă descurc în viitoarea viață de adult. Dar, cel mai important, m-a învățat să nu dau în gât pe cineva care-mi oferă informații, oricât de corecte sau greșite sunt ele. În cărți, scrie negru pe alb protejarea surselor.
Ajunși în anul III, semestrul II, profesorii consideră că studenții au nevoie de glume, așa că au scris pe site-ul facultății:
Ori au vrut să fie amuzanți, ori au crezut că, după atâta timp, nu am avea cele necesare să înțelegem un orar. Și iată că n-a reușit nici măcar unul să descifreze ceea ce au vrut ei să ne transmită. De la asta a început un război în mine. Dar am vrut să înțeleg orarul. Așa că am contactat un profesor de care știam că e capabil să lămurească anul I, anul II, anul III, plus pe toți cei de la master. Mi-am asumat responsabilitatea și acolo și mi-am protejat sursele, mi le voi proteja în continuare, pentru că asta m-a învățat FJSC. Am sursele mele care m-au dus la acel profesor și sursele mele nu m-au mințit, altfel nu văd de ce era atât de important numele respectivilor. Nu văd de ce a fost ăsta un exemplu de "așa nu" în protejarea surselor din cadrul cursului cu prof. decan. În momentul în care exemplul acestuia era chiar situația mea, m-am simțit trădată și bârfită ca în clasele primare. Mai pe românește, s-a dus cu pâra la decan că am sărit cu gura și am vrut să înțeleg la ce oră intru luni.
Credeam că, dacă treci de școala generală, lași acolo pupincurismul și pâra și alte comportamente de acest gen. Mai ales dacă ajungi să fii profesor. 
Lucrul ăsta nu se întâmplă numai printre "cei de sus", ci și printre cei dintre colegii mei, din oricare an. Să ajungi adult și să umbli cu pâră și lucruri de genul acesta și să nu lucrezi la poliție sau la SRI sau la vreo organizație d-asta supersecretă, nu-mi arată nimic bun și mă face să-mi fie scârbă și să-mi pierd încrederea în toți oamenii, chiar dacă mulți sunt foarte de treabă și te ajută, pentru că toți suntem la fel, până la urmă.

Nu pot s-o numesc frustrare. Nu-s frustrată că alții nu știu să vorbească față în față cu omul cu care au o problemă și preferă să alerge la mami și să-i spună că i-am dat acadeaua pe jos. O numesc, mai degrabă, dilemă, pentru că nu înțeleg multe lucruri și nu are cine să-mi răspundă pentru că-s ca niște întrebări retorice. De exemplu, de ce tre' să pupi în cur un profesor? Crezi că o să te ajute în viață dacă ai luat 10 la examenul lui și nu 5, minimul? Interesează pe vreun angajator cum învățai tu la nu știu ce materie? Dar ca profesor, de ce tre' să te porți urât cu colegii tăi de breaslă? Ei predau alte materii, poate chiar total diferite de ale tale, așa că de ce tre' să-i vorbești de rău, de ce tre' să fii arogant cu cei din jur? Sau de ce tre' să consideri că studenții sunt încă la liceu și acceptă toate prostiile pe care le poți inventa? Da' de ce să minți, și ca profesor, și ca student? De ce tre' să porți ură unui profesor care te-a picat la un examen la care nu te-ai pregătit destul? De ce tre' să te duci la decan și să-i spui că un student și-a permis să-și protejeze sursele, așa cum l-ai învățat?
Astea sunt puținele întrebări și posibilele răspunsuri aduc cu ele alte întrebări și o putem ține așa până mi se face foame și decid să plec. Singura problemă e că mi se face foame des.

După atâtea luni petrecute la o facultate, nu regret vreuna. Regret că nu am învățat mai bine pentru examene și să fi fost la buget, pentru că cel mai mare regret al meu, în momentul ăsta, e că am plătit 6200 lei pentru o facultate unde unii profesori mă fac să mă simt batjocotiră. Și nu sunt singura care a plătit sau încă plătește. Sunt foarte mulți bani și nu e nimeni în stare să aducă un plan arhitectural pentru viitorul sediu al FJSC. Viitorul sediu - FJSC nu are sediu. Are niște săli închiriate în clădirea Electronicii, a Matematicii și a Chimiei. Practic, tu înveți cum să te descurci în viață și e posibil să dai și bani pentru asta.

În fine, de când am scris articolul ăsta și până am ajuns să-l public au trecut cam 14 zile. Între timp, am descoperit regulamentul FJSC, cel pe care nimeni nu-l citește, dar există actualizat încă din 2012.
Pe lângă asta, mi-a scăzut încrederea în orice înseamnă sistem de învățământ românesc. Profesorii buni nu mai vor să fie profesori pentru că își dau seama că își pierd timpul și, mai ales, nervii. Profesorii cărora încă le place să predea o mai fac doar pentru studenți, că le plac fețele inocente și mințile virgine, neatinse de minciuni și ipocrizie. Iar ceilalți, ei bine, nu vreau să-mi dau cu părerea despre oameni care bagă pe gât studenților cărți publicate pe vremea lui Mihai Viteazu.

Tot ceea ce contează, de fapt, și am vrut să punctez în articolul ăsta, este faptul că nu e bine să trăiești cu speranțe de orice fel, mai ales după ce termini liceul. Nu de alta, dar poți ajunge ca mine și mulți alții, în an terminal la studii superioare, că nu e ceea ce ai vrut să faci sau că nu ai învățat nimic sau că ai pierdut mult timp și mult mai mulți bani decât ar fi trebuit. Nu spun că regret că am făcut FJSC. Nup, nici măcar un minut. Ba chiar mă gândesc serios la un program de master în cadrul FJSC. Ceea ce regret este că am dat bani. Mulți bani. Și că am avut speranțe mari și planuri legate de viitorul meu după terminarea perioadei FJSC. Prea multe speranțe, mai multe decât banii ăia.

Ah, că am scris mai sus despre orar, că de la ăla mi-a pornit supărarea...
Avem pe site, în regulament, asta:
Nu că ar avea vreo relevanță, însă voi lăsa o copie xerox de la aceste rânduri în căsuța poștală a fiecărui profesor care ne spun că le este greu să meargă de la un sediu la altul într-o singură zi. Da, scuză-mă, eu nici n-am mașină și dispun de maxim 15 minute între cursuri sau seminarii să ajung de la un sediu la altul pentru ca voi, profesorii, să nu vă deranjați să discutați între voi sau să ajungeți la un punct comun, astfel să nu se mai plimbe nici studentul, nici profesorul. 
Scuzați-mi îndrăzneala, dar în anul III mă obligați să particip la cursuri, deși sunteți cu toții conștienți de faptul că e foarte greu acest lucru. Nu că ar fi multe materii, dar trebuie să umblu dintr-o bibliotecă în alta pentru cărți ce urmează a fi citate în partea teoretică a lucrării de licență, trebuie să-mi fac un plan de filmare a produsului, să filmez și să-mi iasă exact cum vreau, să montez imaginile respective, să pun la punct teoria din orice punct de vedere, iar produsul final să fie impecabil pentru că nu se poate să iau o notă sub 9 la licență. Ah, pe lângă asta, puteam avea și job, numai că eu, personal, nu fac față. Psihic și, mai ales, fizic. Dar am colegi care lucrează. Și care nu au produs la licență, ca mine, ci cercetare, ceea ce înseamnă și mai multe zile petrecute în bibliotecă față de mine. 
Asta așa, în caz că profesorii universitari au uitat ce înseamnă să fii student în an terminal. Iertați-ne, vă rugăm, că nu ne-am născut toți deștepți și cu capul calculator.
Iertați-ne, vă rugăm, că ne-am pus speranțele în voi și am avut încredere că ne veți învăța ceva ce nu găsim în cărți de la biblioteci.
Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să fim în pas cu tehnologia și nu ne-a convenit faptul că ne predați din cărți prăfuite.
Iertați-ne, vă rugăm, că tehnologia mai sus menționată avansează și noi ar trebui s-o facem odată cu ea.
Iertați-ne, vă rugăm, că vrem să funcționăm conform normelor și ideilor din secolul XXI.
Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să salvăm jurnalismul.
Promitem că nu se va mai întâmpla. 
Cel puțin, noi nu o să fim acolo să contribuim la ceea ce e astăzi jurnalism. Nouă nu ne place ce se întâmplă, dar nu putem schimba. Nu ne-a învățat nimeni cum să schimbăm lucruri, din moment ce voi ne predați lucruri care probabil nici nu mai sunt aplicabile. Nu ne-a învățat nimeni cum să schimbăm lumea, dar nici nu cred că mai vrem asta, nu cred că mai avem speranță din punctul ăsta de vedere.
Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să comunicăm, iar voi ați închis ochii și ați plecat mai departe. Dacă cumva ați avut ochii deschiși, nicio problemă, știu că dormeați pe voi.

Sunt la atât de mult timp pierdut în trei sedii ale studiilor superioare din București și la atât de puțin timp de câmpul muncii și viața de adult. Am învățat definiții ale relațiilor publice, ale profesiei și meseriei, teorii și concepte de când încă nici nu mă născusem, diferențe dintre noi și alții și multe alte lucruri din cărți, dar nimeni nu ne-a învățat cum să mai fim oameni, cum să zâmbim mai des, cum să fim fericiți și cum să ne păstrăm speranța. Nimeni nu ne-a învățat lucruri practice, pentru că nu sunt fonduri pentru așa ceva momentan.

Nu descurajez vreun viitor student. Nu spun nimănui să nu vină la FJSC. FJSC e o experiență, la fel ca oricare altă facultate. Spun doar că tre' să-ți lași speranțele în spate când dai la facultate. Nu de alta, dar o să-ți fie spulberate în mod brutal și nu știi cum o să reacționezi. 
Nu spun că nu sunt utile studiile superioare, dar să le folosești în viitoarea viață de adult.

Atât.
Mi-am transpus puțin din durerea psihică în cuvinte. Măcar în scris, dacă prin viu grai nu mi-ar acorda nimeni atenția necesară. Oare nu de-asta există scriitori? Pentru că nu-i ascultă nimeni? Bravo, Ana, ai realizat asta cam târziu.

Sper ca viitoarele generații să schimbe ceva la sistemul de învățământ românesc, dacă noi încă vorbim la pereți și nici măcar ei nu ne mai ascultă.
Succes în toate și, mai ales, în viață.

P.S. Chiar există profi mișto la noi, pe care o să-i respect toată viața, care chiar m-au învățat ceva în ăștia trei ani, care m-au încurajat și m-au atenționat când greșesc. Mulțumesc vouă, minunaților! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Hai cu tupeu, trăi-ți-ar!