Pagini

marți, 26 noiembrie 2013

Grea e viaţa de student, partea II

Ca oricare alt student sau elev sau eu mai ştiu ce persoană cu mici responsabilităţi, nu am chef să-mi fac treaba. În primul rând, ar trebui să învăţ în momentul ăsta, mâine dau primul test parţial al vieţii mele ca studentă la FJSC. Încă n-am prins care-i faza cu testu' ăsta, ştiu doar că tre' să iau minim 5. Ca la orice test sau examen, exceptând bacalaureatul, unde ai nevoie de 6 ca să treci. În al doilea rând, aş putea face niţică ordine prin camera de cămin. Sunt atât de leneşă, încât am câteva vase nespălate de vreo 3 zile. Şi câteva haine aruncate pe aici de alte 5. Şi eu ce fac? Scriu pe blog chestii de care nimănui nu-i pasă şi ascult The XX.
Dacă ar fi să aleg între a învăţa şi a face curat, aş alege să dorm. Dar nu mi-ar face bine mâine să merg fără să ştiu o boabă de... ce materie o fi aia.
Ok, m-am uitat în orar, e vorba de Introducere în Teoriile Comunicării. Sau Tehnicile. Una din astea două. Se prescurtează ITC şi asta e cel mai important de ştiut.
n
u

a
m

c
h
e
f

s
ă

î
n
v
ă
ţ
.

Dar trebuie. Aşa că mă pun pe citit nebuniile alea. Sper să şi reţin ceva...
Wish you luck, Ana Wadăfac!

luni, 28 octombrie 2013

Robin and the Breakfasters

Se face că, în această sublimă dimineaţă de luni, pe care, în mod normal, aş fi înjurat-o, s-a dat un concert. Da, dimineaţa, ai citit bine. Dimineaţa.
Iniţial programat la ora 7:00, concertul Robin and the Breakfasters, pardon, Backstabbers, s-a ţinut în Control, de la 7:30 până pe la 9 şi-un pic, astfel înfrumuseţând o dimineaţă de luni dintr-un oraş mult prea aglomerat la acea oră.
Iniţial (2), n-aş fi vrut să merg. E prima mea luni liberă de la facultate şi ar fi fost tare drăguţ să dorm până am eu chef, dar când vreodată o să mai fie concert al unei trupe favorite, dimineaţa foarte devreme, să-ţi dea şi cafea (cam amară şi slabă, ce-i drept, da' tot cafea a fost) şi un croissant? Ce e mai plăcut decât o trezire cu melodii pe care le fredonezi frecvent?
Chiar de m-am simţit cam rău aseară, am înfruntat durerile de oase şi de cap şi de gât şi de ce-o mai fi fost şi-am tăiat-o la concert. Şi a meritat efortul. Surprinzător, a fost cam foarte aglomerat. La ora 7:30 dimineaţa, oamenii merg spre locul de muncă, alţii sunt deja la şcoală sau la facultate, alţii se întorc pe partea cealaltă în pat; noi stăteam cam ca sardinele în Control Club, muream de cald şi de somn, da' cântam versurile în acelaşi timp cu Robin.
Overall, a meritat să mă trezesc la 6:15, s-o trezesc şi pe Vero, să căscăm toată dimineaţa şi, acum, să ne băgăm la somn pentru cine ştie câte ore. Cred că e singurul concert care s-a dat vreodată într-o dimineaţă, dar, cu siguranţă, a fost unul care să ne facă săptămâna mai bună din start! :)
Felicitări Robin şi backstabberşii pentru idee şi pentru că (probabil) nu au dormit azi noapte deloc, tocmai ca să ne încânte pe noi în dimineaţa asta!
Îmi pare rău pentru cine nu a putut ajunge la aşa concert matinal.
Oh, şi ca să fie dimineaţa dimineaţă, şi-au făcut apariţia la concert un reporter şi-un cameraman de la "Răzvan şi Dani". Săracu' reporter, nu cred că mai ştie ce-a zis când era pe scenă şi încerca să vorbească cu ăştia în direct. Şi cameramanu' ăla tot filma în public şi unii se ascundeau, poate-i vedea vreun prof sau şefu' de la muncă, ia uite ce se distrează ăştia tineri dimineaţa. Anywhore, dacă m-a văzut careva la tv, vă salut.
Şi acum, mă bag în pat, mi-e somn şi încă mă dor oasele. Sper să mă mai trezesc. Amen to that.
Vă salut respectuos.


marți, 15 octombrie 2013

Grea e viaţa de student, partea I


13 oct. 2013
Azi... m-am mutat. Da, au trecut deja două săptămâni de facultate şi eu abia acum m-am mutat în capitală. De fapt, nici în capitală nu-s mutată, dar pe aproape. Mai aproape decât e Ploieştiul faţă de Bucureşti, oricum.
Căminul unde voi locui pentru cel puţin şase luni (sper ca în al doilea semestru să mă mut în capitală, gen chiar capitală) e situat undeva la mama naibii, la vreo 18-20 km de Bucureşti. Căminul face parte dintr-un... mini campus, chiar (mă simt ca-n filmele americane cu tineri adulţi plecaţi la „college”). Campusul din Măgurele. 5 cămine şi-o cantină care habar nu am dacă mai există sau e doar clădirea şi-atât. Da, unul din căminele din Măgurele de care toţi se feresc. Şi eu m-am ferit de asta şi e tot ce-am putut primi ca student la Universitatea Bucureşti venit din provincie. Aş putea spune „Asta-i România”, dar deja intervine Ceauşescu şi ale lui idei de a construi un institut/o facultate de fizică atomică şi 5 cămine în afara Bucureştiului, în condiţiile în care sunt puţini studenţi aici, în căminele astea, dar mulţi de la Universitate sunt repartizaţi aici. High sictir, Ceauşescule!
Anywhore, azi m-am mutat. E ora 16:02, într-o oarecare duminică mohorâtă, iar eu nici net n-am, pentru că abia m-am mutat şi în weekend nu e aici nenea care se ocupă cu netu’. Dar am ce face... Chiar am. Spre exemplu: mă uit pe pereţii vopsiţi într-o culoare de nici nu ştiu care e, portocaliu spălăcit sau galben jegos sau ceva apropiat de un muştar expirat, amestecat cu prea multă apă; stau în pat şi mă joc Candy Crush, de fapt, pierd vieţi la Candy Crush şi, apoi, îl hrănesc pe Pou sau mă joc Subway Surfers sau orice altceva pe telefon; mă mai duc la fereastră şi arunc un ochi, apoi îmi dau seama că mă ia somnu’ şi îmi reiau activitatea din pat. Deci da, am ce face fără net şi singură în cameră.
Da, stau singură în cameră, deşi am colegă, o studentă la SP, anul II. Numa’ că ea a luat locu’ ăsta din cameră pentru orice eventualitate, altfel preferă să facă naveta până acasă la ea, în Târgovişte. Eh, not my problem. Dar o aştept pe aici oricând, nu-i panică. Până una alta, da, stau singură şi fără net, cre-că mor, da’ mâine tre’ să rezolv problema asta. Sau o fi vreun semn de la Ăl’ de sus că tre’ să fac ceva cu viaţa mea...
Revenind la Măgurele. Am aflat că nu e comună, aşa cum scrie pe net, ci oraş. Oraşul Măgurele. Puţin mai jos, se poziţionează Jilava („du-te, mamă, sus la cruce, să vezi duba cum mă duce, mă duce, mă ocoleşte, la Jilava mă opreşte”). Până-n Bucureşti, apelez la maxi-taxi sau unul din cele două singure autobuze care trec pe aici, numa’ că-s extrem de rare şi mai bine merg cu maxi-taxi până la urmă... Şi din 13 sept., unde mă lasă maxi ăsta, tre’ să apelez la alt mijloc de transport în comun ca să ajung în oricare altă parte a Bucureştiului. Bă, rău nu e, da’ nici atât de bine pe cât aş fi vrut. Întotdeauna e loc de mai bine. Sunt puţine chestii pozitive la căminu’ ăsta în care stau, mai exact că nu-s gândaci (s-a făcut deratizare, nu de alta...), am înţeles că avem apă caldă fierbinte oricând şi iarna, căldură la discreţie. Şi totu’ e pe bani puţini, dacă facem o comparaţie cu Leu C, unde aş fi vrut să prind loc. Bine, astea nu-s cămine numa’ pentru studenţi. Am dat aici şi de o tânără, mămică a doi copii. Sau de nişte bărbaţi în toată firea, gen peste 40j de ani. Astea-s un fel de căminele tuturor (haha, funny. not.)
În altă ordine de idei, m-am mutat. M-am mutat de unde erau prietenii mei cei mai buni, de unde mi-am pierdut zile şi nopţi întregi. Deşi am ceva prieteni şi în capitală şi prietenul meu e din capitală, încep să mă simt singură. Nu pentru că sunt relativ departe de oraş şi tre’ să plec seara destul de devreme, dacă vreau să mai ajung şi la cămin, să dorm ca un om normal, da’ nu mai e mami a mea aici să mă ajute dacă am o problemă, nu mai e cel mai bun prieten să mă „ameninţe” cu bătaia, pentru că aşa-şi arată el afecţiunea faţă de mine, nu mai pot merge în pijamale la magazinul de la scara blocului, nu mai ies seara cu o prietenă bună şi al ei căţel semi-nebunatic, nu mai simt frigul prahovean. Cel puţin, nu pentru 5 zile din 7, pentru că-s acasă-n weekend, da’ tot nu-i la fel. De-acum, cică tre’ să mă descurc singură. Cam asta e ceea ce oamenii numesc „viaţă de adult”, să fii pe cont propriu aproape total şi să începi să ai probleme pe care să le rezolvi de unu’ singur. Sper doar să fiu printre acei oameni care trec cu bine de majoritatea problemelor, şi nu printre cei care eşuează din prima. Nuştu, am o oarecare ambiţie-n mine. Numa’ că nu ştiu cât o să am ambiţia asta.
Ora 16:17, stau la parter şi aud tot ce se petrece pe stradă şi am impresia că se petrece în faţa geamului meu, care e deschis. Ştiu că nu e aşa, da’ tot am o panică mică în mine. Sunt fată, mna, s mai fricoasă. Tocmai mi-a intrat în playlist Ska-nk – M-am săturat de ploaie. Da, se aproape potriveşte cu vremea. Singura diferenţă e că nu plouă. Încă. Deşi sper să nu plouă deloc. Nici mâine, nici poimâine, nici niciodată. L „Unde te-ascunzi tu, soare? Te-ai săturat tu, oare, să ne mai vezi?” L Adevăraaaaat L
Da, nuştu ce să zic, asta-i viaţa de student, numa’ că eu nici măcar nu par studentă. Par un copil. Asta pentru că am sufleţel de copil. Când făceam azi dimineaţă bagajul cu mămica mea scumpă şi dragă, m-a întrebat dacă nu-mi iau şi-un ursuleţ. Atunci mi-am amintit de al meu ursuleţ fără nume cu care obişnuiam să dorm până acum câteva luni când habar nu am unde a dispărut. Bineînţeles că l-am căutat şi nu terminat bagajele până nu l-am găsit. Şi e aici cu mine, acum. Da, sunt un adult cu suflet de copil şi încă dorm cu ursuleţi. Ce să-mi faci, dacă dorm bine pe ghemotoacele de pluş?
Ăsta-i un post tip jurnal, pentru viitorii studenţi-locuitori ai căminelor din Măgurele. Bă, nu-i aşa rău pe cât spune lumea. Da, e, într-adevăr, în afara Bucureştiului şi e nasol când vrei să mergi şi tu, ca orice tânăr, la un concert sau să stai până mai la 1-2 dimineaţa la o bere cu prietenii pe Lipscani. Dar asta e, te conformezi. Sau stai la un prieten sau la gagic/ă, în caz că e drăguţ/ă şi te găzduieşte până a doua zi sau te duce careva cu maşina până la cămin, da’ asta-i puţin probabil. În rest, mie-mi pare chiar ok. 10 minute, maxim 15, până în 13 septembrie, la Agip, iar, de acolo, 385 spre Unirii sau 96 spre Gara de Nord, cu traseu pe la Afi. Sau orice vrei tu din 13 sept. până unde oi vrea să ajungi; aici se schimbă timpul, depinde de traficul din capitală în cât timp ajungi unde ai treabă. Eu am făcut vineri un calcul: de la Gara de Nord, cu 96, am făcut aproximativ juma’ de oră cu 96, da’ a fost un trafic cam nesimţit, apoi 10 minute până în Măgurele, la cămin. Maxi de aici e foarte des, din 13 la fel de des, din ce am observat. Cum am precizat mai sus, RATB din Măgu’ city
s cam rare şi invers cu 13.
Anywhore 2, parcă nu simt plictiseala, da’ mi-e dor de liceu. Şi puţin de tot de casă (da, deja, am dat motivele mai sus). Sper să mă trezesc mâine la timp ca să ajung la singurul curs pe care-l am. Oh, e seminar, nu curs. Super. Şi eu nu m-am prezentat la cursul cu pricina săptămâna trecută, deci habar nu am ce-o să fac mâine la seminar. Sper doar că nu a predat mult la curs şi că nu-i nimic greu. „Tehnici de redactare”, ew.
Meh. Cam astea-s impresiile mele după primele câteva ore de stat în cămin pe cont propriu, şi nu în vizită la Dorina sau la oricare alt prieten de stă în cămin. Mi-am început, oficial, viaţa de student. Pentru cei care, probabil, ar fi curioşi: până acum, am făcut naveta Ploieşti-Bucureşti şi a fost cam obositor. Tocmai de-aia, am acceptat locul ăsta din Măgurele. Şi ies mai ok şi la bani. Relativ.
Mi-am amintit că am Cola şi biscuiţi cu jeleu şi chec, deci o să închei postul, pentru că mi s-a cam făcut o poftă de mâncare.
Vă salută fffffff respectuos Ana Wadăfac, o mică studentă la Jurnalism, care habar nu are ce o să facă după ce termină facultatea asta. Am zis totu’ e ok!
Update.
Luni, 14 octombrie 2013. Ora 17:16. Nu am rezolvat problema cu internetul. Nu din cauza mea, pentru că m-am interesat încă de când m-am întors de la seminarul de azi, doar că programul celor care se ocupă de treaba cu netu’ începe undeva la 19:00. Sper să rezolv azi. Cel mai probabil, o să încep să mă plâng de câte am de făcut şi cum fără internet, aceste lucruri nu pot fi rezolvate şi se va petrece ceva care nu ar trebui să fie. Adică o să mint ca să am net din seara asta. Nu văd de ce nu mi-ar da drumu’ la net, din moment ce e foarte posibil să le şi plătesc pe luna asta... Sau nu. Mă mai gândesc.
Dimineaţă, m-am trezit undeva pe la 7:30, deşi aveam seminar de la 10. Aveam de gând să plec pe undeva pe la 8:30 cel târziu, ca să nu care cumva să fie trafic infernal prin Bucureşti şi să ajung târziu la seminar. Da, am plecat la 9 fără puţine minute, am alergat puţin ca să prind maxiu’, am coborât din el cu vreo 2-3 staţii mai devreme, am stat vreo 10 minute să vină troleibuzu’, dar am ajuns pe la 9:45 la facultate. Da, se poate ajunge repede din Măgurele la Piaţa Leu. La întors, am ajuns şi mai repede, cu tot cu 10 minute aşteptate (iar) pentru troleu. Mai exact, 25 minute pe troleu şi maxi + cele 10 minute pierdute în staţie, 35 minute de la Leu în Măgurele. Not that bad. Acu’, să văd mâine cum va fi. Am curs/seminar/habar nu am ce e, de fapt, de la 8 dimineaţa. La Universitate. Ayooo! Trezirea la 5:40, făcut 3in1 şi pus în termos, îmbrăcat şi plecat. Hai că n-o fi aşa rău. Cât am făcut naveta de acasă, m-am trezit şi la 4:30 ca să prind tren şi să ajung la cursul de la ora 8 dimineaţa. Deci chiar se poate trezi un student la o aşa oră devreme ca să ajungă la facultate.
Ora 17:25. M-am uitat pentru a nu ştiu câta oară la „Legături Bolnăvicioase”, în speranţa că va trece mai repede timpul şi mă voi uita brusc la ceas şi va arăta un 18:40 şi tre’ să merg să vorbesc cu tipii cu netu’. Da, nu, n-a durat chiar aşa mult filmul şi m-a şi întristat. Pentru a nu ştiu câta oară când îl văd... Aş mânca ceva, da’ nu mi-e foame şi am şi ce mânca, da’ nu mi-e foame. Incredibil, dar adevărat. Anei Wadăfac nu-i e foame. Dar tot aş mânca ceva. Şi chiar cred că voi face asta... Doar dacă înving lenea. Mai degrabă, mai bag un film ca să se mai scurgă timpul şi să se facă 18:50, să mă îmbrac şi să plec în căminul vecin, la „uşa de lângă aparatul de cafea”.
Ăsta-i un post mult mai lung decât l-am gândit iniţial...
Update.
Marţi, 15 octombrie 2013. Ora 20:06. Încă n-am net. Se pare că e o oarecare problemă necunoscută de mine, dar cunoscută (sper) de tipu’ de la net. Tre’ să apară la mine la cameră să rezolve. Sper că o să rezolve, că am nevoie de net L
Da. Marfă tare.
Ora 20:15. AM NET, VIAŢA MEA E COMPLETĂ ACUM!
Baftă-n viaţă.

duminică, 6 octombrie 2013

Studenţie şi chestii d-astea

Iată că marea zi a sosit şi a şi trecut chiar. Ziua de 1 octombrie 2013, adică ziua deschiderii anului universitar, s-a lăsat aşteptată cam toată vara. Am mers şi eu, ca orice bobocel curios şi nerăbdător să-şi înceapă un "nou capitol" în viaţă. Am ajuns, bineînţeles, puţin peste ora 11:00, când a început chestia... adică festivitatea de deschidere. Bla bla bla-uri, au vorbit nişte persoane în amfiteatrul R3 al Fac. de Chimie mult prea plin ca să mai aibă loc şi o aşchie de om ca mine. Am stat pe hol şi am vorbit/bârfit/pierdut timpul cu nişte câteva persoane.
Următoarea zi aş fi avut două cursuri, de care eu habar nu aveam. Şi nu eram oricum în Bucureşti, deci aş fi chiulit. Doar că s-au suspendat cursurile. Aw yeah, ce noroc pe mine, nu pierd absolut niciun cuvinţel. Am mers joi. La alte două cursuri. Fiecare de câte două ore. Am crezut că adorm, la cel mai serios mod, pe bancă. Păreau interesante materiile respective, parcă nu destul de interesante. De ce mi-am ales eu jurnalismul?... Deja văd o restanţă după prima sesiune de examene. Sper să se adeverească treaba cum că am probleme cu vederea şi restanţa aia să nu existe, da' cine ştie...
Vineri am tras chiulu' de la 3 cursuri, aş putea spune că-mi pare rău, mai ales pentru cursul de engleză, da' nu-s încă sigură că-mi pare rău...
Şi uite-aşa s-a dus prima săptămână a mea ca studentă. Nu mă gândesc de ce m-am apucat de facultate sau că ar fi bine pentru mine să mă las, că poate-s cam leneşă şi nu o să învăţ şi dau banii aiurea şi bla bla bla. Nu. Adică ce-am scris mai sus, că de ce am ales jurnalismul, era doar o prostie, nu vorbeam serios. Dar nici nu mă simt studentă. Mă simt de parcă am tras chiulu' până acu' de la liceu şi o să primesc preaviz de exmatriculare câteva zile din cauza absenţelor. Nu mă simt "mare", deşi, poate, ar fi trebuit să mă simt aşa încă de când am fost pe lista admişilor la facultate. Şi mai dubios e că încă nu m-am obişnuit cu metroul şi cu ieşirile; ies pe unde nu trebuie de la metrou Politehnica şi îmi spun "data viitoare, nu o mai iau pe aici!", dar istoria se repetă cam de fiecare dată. Cu RATB nici nu cred că o să mă obişnuiesc vreodată, mi se pare prea peste puterile mele de cunoaştere. Şi, mai mult decât atât, încă nu m-am mutat în Bucureşti, ceea ce înseamnă că tre' să mă obişnuiesc cu mersul cu trenul Ploieşti-Bucureşti şi invers până se rezolvă treburile. Sper cât mai curând, că, poate aşa, m-oi învăţa şi eu cu metroul...
Da, deci da, nu mă simt studentă. Şi nici nu arăt ca una. Poate ăsta-i motivul principal în faptul că nu mă simt studentă. Sau poate nu-s singura din toată grupa/specializarea/facultatea pe anul I care se simte aşa. Nu ş'tu, sper şi eu...
Mă duc pe-afară, poate încep să simt că-i toamnă. Măcar asta. Nu e peisajul ăla trist afară ca să simt că-i octombrie deja... Şi apoi o să intru în casă şi-o să dorm, că mâine merg şi eu la cursuri ca un student normal, încă de la primul, adică de la 8 dimineaţa. Yey, good luck, Wadăfac!

marți, 20 august 2013

Aviz amatorilor

Postul ăsta e mai mult un ghid. Ghid legat de cele mai proaste glume făcute vreodată.
De fapt, nu ghid. Sună a ceva mare "ghid". E o listă, mai bine zis.
Poate că le veţi face celor mai buni prieteni sau unor simple cunoştinţe, da' tot glume proaste sunt.
Vă prezint pe scurt cele mai cele glume proaste, adică alea la care m-am gândit instant.
1. "Bă... am o veste proastă. Ai picat bacu'..." - Asta e de departe cea mai proastă glumă, mai ales dacă e făcută unui prieten bun şi ştii că stă prost cu nervii sau cu primirea veştilor de acest tip. Şi, mai ales, dacă ştii că urmează să treci prin acelaşi stres şi aceleaşi temeri.
2. Scrie numărul unui prieten în tren şi bagă un mesaj d-ăla gen "fată singură, face de toate". Apoi, aşteaptă-ţi înjurăturile. Chiar n-are rost să explic cât de proastă-i gluma asta.
3. Clasica sare în loc de zahăr.
4. Clasica pastă de dinţi pe clanţă sau în palmă, ajungând, apoi, pe faţă. - Astea nu-s atât de proaste, da'-s scârboase, adică... serios, e scârbos să ai pastă de dinţi în palmă. (nu, nu am păţit aşa ceva, da' nici nu-i timpu' trecut)
5. Trezitul cu apă aruncată pe săracu' adormit. Chiar crezi că vrea să facă o baie imediat cum se trezeşte? Întâi se dezmeticeşte, face ochi, una alta, apoi se bagă-n duş... Şi, mai ales, nu ţine hainele pe el...
Şi sunt mai mult ca sigură că mai sunt, da' astea le-am avut în cap când mi-a venit ideea de a scrie pe blog.
Aviz amatorilor: sunt glume p r o a s t e. Sau mai mult decât proaste. Pe voi vă amuză, da' poate vă alegeţi cu nişte prieteni în minus. Cel puţin, pentru primele 2.
Da.
Noi să fim sănătoşi.
Vă salut respectuos.
P.S. Dacă aveţi alte "idei", lăsaţi un comentariu, să vadă şi restu' lumii ce s-ar mai putea face. Sau ce nu s-ar face.

duminică, 7 iulie 2013

Ziua I a Prieteniei la Ploieşti

În umilul meu oraş natal s-a organizat acest festival de cred că a luat locul "Ursus Evolution" şi se numeşte "Zilele Prieteniei", doar că nu mai e cu Ursus, e cu Bergenbier. Eh, irelevant asta, berea tot bere e pentru un consumator obişnuit. Concerte ale trupelor româneşti cunoscute se dau în mai multe oraşe şi e totu' pe gratis, că aşa place românului.
Ietă că au ajuns concertele şi-n Ploieşti, la Sala Sporturilor Olimpia, singurul loc mai mare din oraş unde s-ar putea ţine concerte, căci în centrul oraşului nu prea ar merge treaba, nu ar întrerupe ăştia circulaţia în centru un weekend întreg pentru nişte concerte. Au scos oamenii apa jegoasă din spaţiul ăla din parc, au "curăţat" cică pe acolo, bla bla bla. Am zis că să mergem şi-n prima zi, chiar dacă nu mă atrăgeau prea mult formaţiile (Viţa de Vie, Cargo, Pistol cu Capse pe care i-am ratat, Mărgineanu şi care-o mai fi fost); eu voiam la a doua zi (adică azi) la Alternosfera şi poate prind E.M.I.L. şi stau şi la Paraziţii.
În fine, mi-am luat prietenaşa, adică pe Vero, şi pe un alt prietenaş, adică Rădoi, şi am pornit spre Sală. Ajunşi acolo, ne-am întâlnit cu alte 39258634 persoane cunoscute şi am coborât în ceea ce era lac înainte. Ne găsim şi un loc bun, destul de aproape de gardul din faţă, dar destul de departe încât Vero să nu vadă prea bine ce se petrece pe scenă (e şi micuţă de înălţime, mna.).
Nu trece mult timp, că încep să observ cam care este publicul lui Mărgineanu: persoane de vârsta a 3-a, dar şi tineri care cântă din toţi plămânii lor "cade, dă-te, bă, că cade". Am observat şi adolescenţi de până în 15 ani, pentru care intenţionam să dedic postul ăsta.
Dragi copii lăsaţi de părinţi să mergeţi la nişte concerte pe gratis doar pentru că, probabil, or fi şi ei prin trecere pe acolo, ţin să vă informez că un concert nu este locul unde să îţi găseşti prieten/ă, cu atât mai puţin nu este locul unde să te săruţi obsesiv cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o şi să o pipăi în mijlocul mulţimii. La 15 ani, cât sigur aveţi, dacă nu, chiar mai puţin, nici nu tre' să puneţi ţigara în gură, darămite să vă pipăiţi fundurile unii altora. În plus, vă înţeleg că aţi scăpat din lanţuri, că v-au lăsat părinţii afară până la ora 10 maxim, după care somn direct, deci nu se pune problema de mers în club la voi, ca la ceilalţi copii de vârsta voastră care se vor a fi cool, dar pe o melodie tristă nu dansezi ca pe una house, chiar dacă eşti ocupat/ă cu limba celeilalte persoane. Mai bine te opreşti din bâţâit decât să dansezi de parcă ai fi pe cocaină pe o melodie gen "Praf de Stele" a celor de la Viţa de Vie.
Nu am putut să nu observ cum tot pe această melodie ("Praf de Stele") s-au legat foarte multe... prietenii. Oriunde mă uitam, unii se pupau, alţii se giugiuleau de parcă nu mai era nimeni lângă ei, alţii se ţineau în braţe foarte drăguţ. Iar eu... eu o ţineam după gât pe Vero şi cântam. Fair enough.
Ideea e că e urât să vezi nişte adolescenţi abia intraţi la liceu cum se comportă de parcă ar fi consumat droguri toată ziua, unii cocaină, alţii marijuana, se ling mult prea mult în public şi încep un ritual de "making-out". Ba chiar începuse să plouă aşa puţin şi mă gândeam cât de romantici sunt, aproape fac prostioare în ploaie. Superromantic!
În plus, am dat peste un puştan de vreo... 8 ani, cred, care cerea ţigări în prostie, le lua băieţilor ţigările din mână, fuma de rupea şi n-avea nicio gară... Bine, nu mă aşteptam la altceva, sincer, dat fiind că era de etnie rromă. Plus că nu e singurul din Ploieşti pe care l-am văzut fumând de la o vârstă aşa fragedă, da' ăsta ar fi fumat ţigară după ţigară.
Mno, ţin să informez toţi adolescenţii care ajung să-mi citească postul că NU e deloc plăcut să te comporţi aşa la un concert, fie el în aer liber sau într-un club, ceva. NU e plăcut deloc, la modul general, decât în privat. În camera ta, faci ce vrei, da' unde-s persoane pe lângă tine, NU! Chiar dacă persoanele alea-s prietenii tăi, nu-i plăcut şi atât. Deci, controlaţi-vă hormonii sau măcar căutaţi un loc mai retras, cum ar fi boscheţii. Ce păreri să-şi facă cei din generaţia mea sau cei mai în vârstă despre generaţia voastră, dacă voi o reprezentaţi în... halul ăsta? Purtaţi-vă adecvat vârstei, nu vă grăbiţi creşterea. Bucuraţi-vă de copilărie şi de zilele astea fără de stres, că o să ajungeţi să nu mai aveţi timp necesar pentru ce vreţi să faceţi şi să-l regretaţi pe cel pierdut aiurea. Faceţi-vă zilele copilăriei plăcut memorabile.

Partea a II-a despre Zilele Prieteniei la Ploieşti vine mâine, după ce analizez, atât cât pot, publicul din această seară. E foarte posibil să nu am prea multe de spus, dat fiind că or să cânte E.M.I.L. şi Alternosfera, trupa mea de suflet şi că am de gând să stau în primul rând.

Bonus: Cât timp stăteam aseară cu Vero în afara mulţimii, în apropierea unei rulote cu gogoşi, observ un grup de bărbaţi care vorbeau şi se mergeau destul de repede prin mulţime. Când mă uit mai atentă, fac ochii mari şi aud un "Bună seara!" cu accent de Moldova. Cine să fi fost oare? Chiar Marcel Bostan, solistul trupei Alternosfera! Am rămas cu gura căscată şi am răspuns cu un zâmbet prea larg pe faţă şi cu un salut întârziat. Timp de o oră, am fost super uimită de chestia asta, de faptul că, dintre toţi, el m-a văzut şi şi-a amintit de mine, fiind fana lor nr. 1 şi având tatuaj pe spate cu titlul unei melodii de-a lor. Abia aştept să-i văd azi, poate chiar reuşesc să fac o a doua poză cu Marcel. Hihi! :D

P.s.: Dacă vreţi să faceţi pogo, faceţi ca la carte, nu aşa: https://www.youtube.com/watch?v=OFUWFi_b3Mo&feature=player_embedded. Ăsta nu e pogo. E, mai degrabă, dansul ploii.

luni, 3 iunie 2013

Nume de cod: Wadăfac

Nu credeam că o să ajung vreodată să dau explicaţii ca la copiii mici, dar am auzit de atâtea ori de la atâtea persoane cum că numele meu ar fi "Wadăfac", încât deja mi s-a luat de tot de porecla asta a mea, pe care, da, eu mi-am dat-o, cu ceva ani în urmă, când mi-am făcut Facebook. Eram atât de plictisită, încât am decis să scriu la setări la nickname: "Wadăfac". Şi uite aşa, am rămas Ana Wadăfac.
Scriu postul ăsta ca să lămuresc toţi reduşii mintal că numele şi porecla sunt două lucruri d i f e r i t e şi ca să nu se mai dea ei mari zmei, spunând peste tot: "cum să te cheme Wadăfac?". Bă, gluma glumă, a mers la început, da' deja se dă în penibil, mai ales după ce am explicat şi pe Tumblr, şi pe blogul ăsta, şi pe Facebook, atât pe profilul meu, cât şi în diferite grupuri în care sunt membră. Da', aparent, unii-s ori mult prea încuiaţi, ori bătuţi în cap şi nu vor să înţeleagă, ori se dau şmecheri dă şmecheri mafioţi.
S-o luăm băbeşte.
Numele este de două feluri:
1. de familie. Nume purtat de membrii aceleiaşi familii şi transmis de la părinţi la copii.
2. de botez sau prenume. Nume care se dă când se botează copilul.
Porecla este un supranume dat unei persoane având la bază o anumită trăsătură caracteristică a acesteia.
Numele, spre deosebire de poreclă, este scris în certificatul de naştere şi în buletin şi în toate actele pe care o persoană le deţine. Porecla nu este un nume pe care să-l scrii în buletin.
Mă cheamă Ana-Maria Dumitraşcu, aşa scrie şi în certificatul de naştere, şi în buletin, şi în documentele şcolare, şi în toate actele posibile pe care le am în statisticile acestui stat în care locuiesc. Wadăfac este o poreclă pe care mi-am atribuit-o cu ani în urmă din plictiseală şi aşa mi-a rămas porecla. Wadăfac vine de la expresia englezească "what the fuck", doar că spusă mai repede şi scrisă aproape la fel cum se aude. Când zici repede "what the fuck", se aude "uadăfac", iar eu am lăsat "w" la începutul... chestiunii.
Prin postul ăsta, sper să înţeleagă toţi adevăraţii care spun că pe mine mă cheamă Wadăfac.
În buletin, nu scrie şi Wadăfac.
Vă salut respectuos.

luni, 27 mai 2013

Extemporal la dirigenţie

Discurs de sfârşit de clasa a doişpea.

Astăzi, cu emoţie. nostalgie, zâmbete pe ici, pe colo şi câteva lacrimi care tremură printre genele fetelor, ne vom lua "rămas bun" de la liceu, de la adolescenţă. N-am crezut că acest ultim "eveniment" va fi atât de greu, de dureros, nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc clipele astea cu o aşa mare intensitate...
Îmi amintesc de prima zi de liceu, cunoşteam vreo 5 colegi, dar eram atât de curioasă de ceilalţi, de profesori, de cine e diriginta clasei, cum e viaţa de licean... Stând în aceleaşi locuri, mi se pare că a trecut atât de mult timp, şi, totuşi, atât de puţin.
Stau acum în faţa dumneavoastră, a domnilor profesori, cât şi în faţa colegilor, şi nu îmi vine să cred că anii de liceu s-au scurs atât de uşor… Cu bune, cu rele, liceul, clasa asta, ne-au fost ca o a doua casă. Simt o emotie ciudată şi, probabil, şi voi, dragi colegi, o simţiţi: un ochi râde, celălalt plânge. E un sentiment ambiguu… Deşi ne bucurăm că se termină liceul şi ne luăm viaţa în piept, plecând prin cine ştie ce oraşe să facem o facultate bună, ne vor lipsi dimineţile când începeam cu istorie încă de la 7:30, când doamna profesoară pornea “Marea Teroare” cu noi şi ne ameninţa că nu trecem de dumneaei. Ne vor lipsi războaiele date cu măturile pe terenul de sport, ca să ne curăţăm rubrica de absenţe de la ed. fizică. Ne vor lipsi orele de engleză când doamna dirigintă voia să facem nişte writing-uri, dar noi eram mult prea obosiţi ca să scoatem două paragrafe.
Domnilor profesori, după această perioadă în care dumneavoastră ne-aţi fost ca nişte părinţi, cu greu ne gândim că nu ne veţi mai pune absenţe dacă întârziem câteva minute la oră, nu vom mai lua un 2 dacă nu învăţăm lecţia, nu vom mai avea acea emoţie de când deschideaţi catalogul, spunând: “ia să vedem pe cine ascultăm astăzi…”
Doamna dirigintă, diriga, deşi v-a fost greu cu noi încă de la început şi nu aţi reuşit să faceţi din noi un colectiv aşa de unit pe cât aţi dorit, ne-aţi apropiat în unele momente. Ca o bună mamă, ne-aţi învăţat de multe ori să lăsăm de la noi, să nu mai fim răi unii cu alţii. Deşi am fost noi nu tocmai nişte elevi model ca pentru o clasă la dirigenţie, vrem să ştiţi că ne pare rău pentru tot ce am spus sau făcut şi v-am supărat. Vă mulţumim pentru toată răbdarea şi toţi nervii consumaţi pentru noi în aceşti minunaţi 4 ani. Apropo, ce temă avem pentru mâine?
Iar vouă, dragi colegi… vouă vă mulţumesc pentru fiecare lucrare la care am copiat, pentru fiecare oră la care am fost ascultată şi aţi riscat să luaţi o notă de 1 doar ca să mă ajutaţi pe mine. Am petrecut aceşti patru ani împreună, ca o familie: ne-am certat, ne-am cinstit, aproape ne-am luat la bătaie, dar am învăţat din toate greşelile făcute şi acum ne putem lua în braţe fără să ne purtăm pică. Le mulţumesc celor care mi-au fost colegi de bancă pentru o oră, o zi, o lună sau un an; aţi dat dovadă de curaj şi nervi de oţel. Am fost ca nişte fraţi, pentru că ştim cu toţii că fraţii nu se înţeleg mereu. Am luat un album şi am aruncat în el 4 ani de amintiri; mai bune, mai rele, dar amintirile astea sunt pentru tot restul vieţii, pentru că sunt sigură că nu veţi uita prea uşor aceşti 4 ani de războaie şi tratate de pace dintre noi.
Dar, încă nu e sfârşitul, dacă la asta vă gândiţi. Abia acum începe viaţa noastră, o viaţă a cărei bază am format-o în aceşti 4 ani. De acum, totul depinde de cum vrem noi să ne construim “clădirea”.Doresc să vă urez vouă, colegii mei, multă baftă la examene, acum, că am încheiat cu bine “Marea Teroare” lansată de doamna profesoară de istorie. Sper să luăm cu toţii note de peste 9 la bacalaureat şi fiecare să intre la facultatea unde îşi doreşte, să aibă viaţa pe care visează a o avea. Cu drag vă spun că sper să ne revedem la întâlnirea de 10 ani, împliniţi din orice punct de vedere.
Pe final, vreau să vă spun că acesta nu e un discurs după care să spunem “Adios, prietenaşi”. Este un discurs de “Au revoir”, “Aufwiedersehen”, “See you later”, “La revedere” sau cum doriţi voi să-i spuneţi! J

Vă salut respectuos!



duminică, 19 mai 2013

Seară specială:

Vineri, 17 a lu' Mai, a fost concert CTC în umilul meu orăşel, într-un club de şmenăreală, de oameni cu bănuţi, d-astea. Nu ştiam că o să merg până cu 30 minute înainte, aşa că m-am îmbrăcat repede cu nişte blugi luaţi random din dulap, un tricou şi un plover, că era răcorică afară pe la vreo 10 seara. M-am întâlnit cu bagabonţii mei prieteni şi am zbughit-o la club, la Koshin Glam Club, la 'seara specială', aşa cum scria pe afişul ce prezenta concertu'.
În faţa clubului, n-am prea observat specimenele ce şi-au făcut apariţia la concert. Bine, inevitabilul a apărut şi el, şi anume, persoane care ştiau doar "Ceai" şi "Linii de tramvai" de la băieţii ăştia. Dar nu asta mi-a atras atenţia. Dar nu puteam să nu-i observ pe cei câţiva băieţi care au venit îmbrăcaţi la 4 ace la acest concert hip hop, cu pantaloni călcaţi la dungă şi papion şi superparfumaţi. Nu aveau mai mult de 17 ani, şi nici nu veniseră pentru seara de club de după concert, căci au plecat imediat cum au ieşit ăia trei dă pă scenă. Am rămas surprinsă când i-am văzut, dar nu surprinsă într-un mod plăcut. Adică... ăştia de la CTC fac muzică d-aia de te face să sari, să dai din mâini şi să cânţi versurile melodiilor în acelaşi timp cu ei. Nu prea poţi face astea dacă eşti îmbrăcat la costum...
Într-adevăr, nu prea te mai lasă să intri în club, chiar dacă-i concert hip hop, îmbrăcat de parcă ai fi stat trei nopţi pe străzi şi ai dormit în gară, dar nici să vii la costum. Un tricou şi-o cămaşă lejeră, cu nişte blugi şi adidaşi, e perfect. Nu pantofi de lac şi costumaş ca de ginerică. Mi se pare aiurea. Şi pare-mi-se că au stat şi aproape de scenă sau ceva de genu', nu la o masă, savurând un whiskey sau ce-or bea băieţii ăştia când ies în club la agăţat feţite de 16 ani. Oi fi eu învechită şi, atunci când tre' să mergi la un eveniment, tre' să te îmbraci cât mai normal acelui tip de eveniment. Ca o comparaţie, mi s-a părut la fel de tâmpit ca atunci când ai merge la teatru sau la operă îmbrăcat în nişte blugi rupţi şi un tricou cu tot felul de mesaje, cu adidaşii murdari şi zeci de mii de brăţări pe mâini. Sau poate chiar sunt învechită şi încă ţin la cum arăt atunci când merg la ceva de genu' ăsta.
Mno, dacă rămâneau în club după concert, nu cred că mai scriam postul ăsta.

Bonus: A doua zi, am ieşit la o plimbare cu cel mai bun prieten prin cartier şi am dat de două fetişcane de maxim 11 ani fiecare, care... aveau fiecare câte-o ţigară aprinsă-n mână. Nu e ca şi cum o ţineau pentru careva, nu. Ele mergeau pur şi simplu şi fumau. La vârsta aia. 11 ani cred că e, totuşi, o vârstă mare, pentru cum arătau, da' în fine. La 11 ani să fumezi... şi pe stradă, fără nicio durere că poate trece mami şi te vede cu ţigara-n gură, încercând să tragi din ţigară, aproape înecându-te, da' neimportant aspectul ăsta, că doar pari şmecheră...

Morala: Dacă România câştiga Eurovision-ul, la anu', concursul se ţinea în oraşul Băicoi.
Morala doi: Îmi place să fac pe hateriţa, aparent. Să povestesc tâmpenii şi să-mi pierd timpul scriindu-le pe blogul ăsta. Enjoy your stay.

luni, 13 mai 2013

"Omul-pernă"

Cu ceva timp în urmă, am aflat de această piesă de teatru a unor studenţi de la UNATC, anul 3, care s-a ţinut în seara asta şi în umilul meu oraş, şi anume, Ploieşti. Mno, mi-am luat cel mai bun prieten, şi anume Dudu, un viitor mare actor la ţării, şi o coleguţă, şi anume Diana Banana.
Piesa se numeşte "Omul-pernă", de Martin McDonagh; când am aflat de ea, mi s-a zis că nu are nicio legătură titlul cu piesa. Preţul biletului... da, intrare liberă, deci era de aşteptat să fie sala plină, aşa cum a şi fost, de altfel. Pe afiş scria că piesa începe pe la 19:00, aşa că ne-am dus şi noi mai devreme, ca tot omu', să avem timp să intrăm, una alta. Doar că, ce să vezi? Nu mai erau locuri când am ajuns noi... Într-un final, am reuşit să intrăm, am avut şi locuri bune. Relativ. Şi de aici, începe acţiunea.
Locurile noastre erau pe undeva prin mijlocul sălii; le-am detectat puţin cam greu, dar la timp. În faţa mea, cu două rânduri mai în faţă, stătea o tanti în vârstă cu părul scurt, dar făcut cu permanent, cred, sau era creaţă, mai că mă gândeam câte cuiburi de păsări are în el. Se vedea freaza ei cred că din ultimul rând... Oricum, liniştită femeia. În spatele meu, în schimb, până la finalul piesei, nu am ştiut cine stă, dar pe tot parcursul acesteia, am auzit comentarii la adresa piesei sau a poveştii de la cineva ce părea o tânără domnişoară la vreo 16 ani maxim. Ei bine, iată, nu; era un băieţel de maxim 14 ani. Menţionez că pe afiş scria clar că limita de vârstă e de 16 ani, tocmai pentru că s-a folosit un limbaj vulgar pe alocuri. A existat şi o a treia persoană enervantă în sală care-şi tot sufla nasul sau ce Dumnezeu făcea, că din 3 în 3 minute, nu auzeam ce zic ăia pe scenă.
Mai menţionez faptul că s-a anunţat la cel mai început de piesă ca telefoanele mobile să fie închise bla bla bla; era logic că tre' să-ţi pui telefonu' pe silenţios sau să-l închizi naibii, că e aiurea să-ţi sune în mijlocul piesei cu o melodie în stilu' lu' Inna. Nu a fost cazul în seara asta. Nu de melodiile lu' Inna. Dar de sunat telefonul şi de sunete de mesaje trimise, da. Şi devenise uluitor de enervant. Ţine-ţi, frăţie, telefonu' în buzunar/geantă, că nu mori două ore fără să butonezi.
Legat de comentariile din mijlocul piesei de teatru, de fapt, din mijlocul oricărei piese de teatru sau film sau eu mai ştiu ce chestie d-asta ce ţine de cultură... Ţine-ţi gura. Având în vedere că în sală nu erai numa' tu cu mă-ta şi sor-ta, iar cei din faţa ta se tot întorceau când deschideai gura tocmai ca tu să te simţi şi să nu mai comentezi pe viitor, fii respectuos, măcar faţă de ăia de pe scenă, care se chinuie să nu dea atenţie la toate tâmpeniile ce se petrec în sală. Înainte de şi după piesă, faci câte comentarii vrea muşchiu' tău, mânca-ţi-aş, da' nu ÎN MIJLOCUL REPLICILOR ACTORILOR, că poate pe mine chiar mă fascinează acel "n-am omorât pe nimeni" al actorului principal. Plus că absolut nimeni nu mai vorbea prin sală. Sau, cel puţin, prin preajma noastră. Numa' copilu' ăla. Bă, şi ne-am uitat de câteva ori bune înspre el, da' nu s-a simţit, nici măcar o clipă.
Dragă mamă a acestui copil, să ştii că dimineaţa, la teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, se mai fac şi piese de teatru pentru copii ca fii-tu. Spre exemplu, ieri a fost Pinocchio; acolo era locul lui, nu la o piesă cu minimul de vârstă - 16 ani.
Legat tot de limita asta a vârstei. Erau nişte personaje cu vârste peste 55 ani care, după primul cuvânt vulgar al unui actor, au început să zică: "Vai, ce limbaj! Dar mai sunt şi copii mici prin sală!"... Păi fă, mamaie, nu scria pe afiş că ăia mai mici de 16 ani nu au voie la piesa asta? Şi ce, crezi că ei nu ştiu cuvintele alea? Ba le ştiu foarte bine, şi le folosesc mai des decât faci tu mâncare. Du-te liniştită acasă şi uită-te la vreo telenovelă, dacă nu eşti de acord cu limbajul colocvial folosit de actori. Vezi să nu te întâlneşti cu doamna cu coasa pe drum.
Mda, în fine. Ideea de bază e că, atunci când mergeţi la teatru, la cinema, la operă (?. eu n-am mers şi nu ştiu dacă voi avea ocazia), la... balet, la orice chestie d-asta mai de Doamne-ajută, aveţi bun simţ şi închideţi-vă telefoanele şi abţineţi-vă de la orice comentariu, orice vorbă legată de absolut orice. Cel puţin, cât timp sunteţi în sala de spectacol şi nu e pauză.
În altă ordine de idei, piesa a fost foarte drăguţă, mi-a plăcut. A avut, oarecum, treabă cu titlul, mergeţi la piesă dacă aveţi ocazia. Două ore cât staţi acolo merită, serios. Nici n-am ştiut când au trecut două ore, la cât de absorbită am fost de piesă. Actorii sunt tinerei, drăguţei, da' luaţi, deci nu vă faceţi speranţe, fetelor. Am investigat eu deja treburile :(
Băieţii ăştia sunt în turneu prin ţară (sau ceva de genul ăsta), următoarea oprire o au la... nu ştiu unde, da' fiţi pe fază, oricum. Mie, personal, mi-au plăcut interpretările celor patru actori-studenţi; pentru câteva momente, chiar am uitat că jucau teatru. Povestea e una drăguţă, cu un tip care... hai, bine, zic despre ce-i vorba, da' tot ar fi marfă să mergeţi s-o vedeţi în scenă. De fapt, vă dau exact ce s-a scris pe www.unaoarecare.ro despre piesă: ”Omul pernă”, un spectacol care crapă de frumusețe. O frumusețe care izbucnește din viscere, dureros, trist, inocent, o frumusețe absolută, desăvârșită, clară, compactă.
Spectacolul cuprinde o anchetă, căruia îi cad victimă scriitorul Katurian și fratele său Michal, unul vinovat că imaginează crime inimaginabile, altul vinovat că le-ar experimenta.
Umorul izbucnește suculent, dar fără ostentație, în fiecare scenă de la poliție. Polițiștii joacă cu mare clasă cuplul caricatural, polițistul bun și polițistul rău.
Piesa ”Omul pernă” mizează pe poezia ororii, a vulnerabilității rănite, pe emoția viscerală a terorizării inocenței."

La final, cei patru fantastici au fost aplaudaţi timp de vreo... câteva minute bune, începuseră să mă doară braţele de atâta aplaudat, dar au meritat, din punctul meu de vedere. Sala plină, aplauze multe, se vedea şi pe feţele lor zâmbitoare că au fost mulţumiţi de propria prestanţă.
Pe finalul postului, vreau să-mi laud cel mai bun prieten, Dudu cel menţionat şi în începutul postului, pentru premiul luat la Bucureşti, la "Festivalul Naţional de Teatru pentru Liceeni, 'Jos Pălăria'", sâmbătă, pentru "cea mai bună interpretare masculină". S-a "luptat" cu diverse oraşe şi nu s-ar fi aşteptat să fie el ăl mai bun dintre toţi. Dar uite că viaţa te ia prin surprindere. Felicitări Dudu! Apropo, îl puteţi vedea pe Dudu într-o zi de sâmbătă, mai exact pe 25 mai, la "Casa Armatei" din Ploieşti, când va participa la un alt concurs de teatru la care, sperăm noi, va lua unul din premii. Mă rog, bravo şi baftă, Dudu!

Morala: "Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist."

luni, 29 aprilie 2013

Unu mai muncitoresc ca altu'

De când eram un pui de om şi până în momentul ăsta, am ştiut că în prima zi a lunii Mai se stă acasă, că aşa au zis de la conducerea statului. Cică-i ziua muncii şi o sărbătorim stând acasă. Mai mergeam şi eu cu mama, când eram mică, la o vizită, o plimbărică prin oraş, una alta, d-astea. Dar de câţiva ani, 1 mai a devenit doar aşa... o zi liberă, în care stăm acasă şi mâncăm şi dormim. Şi nu cred că părinţii mei sunt singurii care şed acasă în ziua aia în loc să se ducă la nu ştiu ce pădure cu nu ştiu câţi cunoscuţi la un grătărel, ceva.
Aparent, tinerii din ziua de azi sărbătoresc această zi liberă mult mai mult decât bătrâneii din casele noastre, care muncesc 8 ore pe zi plus ce mai fac pe acasă.
Da' de ce sărbătoresc copiii ăştia? Ei muncesc? Ca ce? Ca elevi?... Să fii elev e o meserie foarte grea, într-adevăr. Depui un efort fizic extraordinar de mare când te trezeşti dimineaţa la 6 ca să mergi într-o clădire unde stai pe scaun şi scrii timp de 6-7 ore (nu scrii atât de mult timp, evident, dar atât stai în clădire pe zi), şi unul psihic atunci când, probabil, te cerţi cu un coleg sau un profesor. E foarte greu şi nu toţi trec prin chinurile astea de zi cu zi. Auzi tu, să mergi la şcoală... Ce bătaie de joc!
Şi cum tinerii nu sunt într-o vacanţă continuă cam pe toată perioada când e cald afară, pentru că mna, mintea-i e la mare deja din luna martie, iar iarna, dacă-i navetist, n-are rost să mai plece de acasă, că nici măcar nu se ştie dacă circulă maşinile alea, le trebuie neapărat o zi de relaxare totală la pădure sau, cum se obişnuieşte de câţiva ani încoa', la mare. Tre' să ne relaxăm creierele, că sunt suprasolicitate în timpul unui an şcolar, ne mor neuronii unu' după altu' de parcă ar fi în Primul Război Mondial prinşi fix la mijloc.
În loc să ne trimitem părinţii pe cine ştie unde, că ei chiar au nevoie de o relaxare şi o detaşare de oraşele mari, dat fiind că majoritatea tot ce ştiu este muncă, mâncare şi somn, las' că ne relaxăm noi la grătărele, la una, la alta, păi cum altfel?
Nu am nimic cu cei care pleacă pe cine ştie unde de unu mai; în fond, reprezintă şi deschiderea sezonului la mare şi la alte astea (adică o zi în plus în care poţi să consumi alcool în cantităţi considerabile sub motivul că "ai fost şi tu cu prietenii şi te-ai distrat"), puii mei, nu m-a interesat până acum ce semnificaţii mai are şi nici că mă interesează prea tare. Doar că aceşti tineri (adică cei din generaţia mea şi din cele de după) ar trebui s-o lase mai moale cu sărbătoritu' unu mai-ului, că nu cred că pentru ei/noi a fost dată ziua asta liberă.
Nuştu, zic şi eu.
Poate-s prea hateriţă, sau doar realistă. Sau nuştu. Nuştu, dom'le, nuştu.

P.s.: Se apropie examenele ca naiba de repede, mai bine staţi acasă de 1 mai şi mai citiţi nişte comentarii la română sau mai faceţi câteva variante la mate. (Nu că eu o să învăţ prea mult în ziua aia, da' aş putea... Ce obsedată-s de examenele astea, Doamne...)

marți, 16 aprilie 2013

Nu ştiu ce titlu să pun la asta.

Nu i-am crezut pe ăi mai mari când îmi spuneau acum câteva luni: "Bă, să pui mâna să înveţi, să nu stai ca mine pe ultima lună, că o să ai o grămadă şi timp puţin şi o să te panichezi şi o să fii super obosită. Serios, să te apuci de acum de învăţat, nu îmi urma exemplul!".
Mă gândeam că nu poate fi chiar aşa rău dacă nu mă apuc de învăţat de fiecare dată când îmi zice profa. Îmi făcusem un oarecare program: O să învăţ toată vacanţa de iarnă, în fiecare weekend să fac nişte variante, mai citesc un comentariu ceva, o să citesc şi romanele la română, o să fie bine. Chiar nu poate fi atât de rău pe cât zice lumea.
Şi iată-mă aici, scriind pe blog, în loc să învăţ la logică, unde nu mai ştiu absolut nimic din materia din clasa a noua, sau la istorie, unde sunt superconştientă că am probleme mari de reţinere a datelor şi evenimentelor. Iată-mă aici, în prezent, cu aproximativ două luni înainte de examenele care să-mi decidă sfârşitul capitolului ăsta din viaţă. Iată-mă aici, cum mă plâng că mai am relativ puţin timp până la bacalaureat, dar nu m-aş duce după caiete şi schiţe şi comentarii nici să mă ameninţi cu tăierea porţiei de mâncare de pe o zi.
Ce se face în acest caz? Absolut nimic special. O să ajung fix cum nu m-au sfătuit prietenii de au terminat anul trecut, o să învăţ în luna iunie de or să-mi iasă ochii din cap. Adică, aşa sper. Bine, nu o să stau ca retardata să nu deschid chiar deloc cărţile şi caietele până în iunie...
Să nu mai menţionez că se fac experimente pe seria de elevi în care mă aflu de când eram într-a şaptea. Întâi, au băgat tâmpenia cu teze unice, am avut puţintel noroc, pentru că a fost mai uşor să dau 6 teze în 2 ani, decât să dau un examen cine ştie cât de dubios. Apoi, bacalaureat diferenţiat, Dumnezeu ştie care e rostul lui, şi acum, două sesiuni de simulări de bacalaureat. Tare sau ce? Nici nu am dat-o în bară la prima sesiune, în ianuarie-februarie. Şi nici nu am săptămâna viitoare cealaltă sesiune. Tare rău, frate. Nu văd rostul primei sesiuni, adică ştiam oricum că-s varză. Ei au zis, cică, să vedem cam pe la ce nivel suntem la materiile de le avem la examen. Păi stai, frate, de ce să mă chinui să învăţ pentru simulările alea total inutile, pe care nu trebuia să le dăm oricum, când ştiu exact la ce nivel sunt?... Nu cred că a fost careva care să zică: "Da, frate! Am învăţat atât de multe din simularea asta, nu pot să cred cât de mult m-a ajutat!"... Majoritatea s-au plâns de sesiunea aia. Alţii, aşa, ca mine, au râs de notele tâmpite pe care le-au luat. Dar, eh, ce să le ceri unor oameni puşi în ministerul de învăţământ doar ca să fie postul ocupat?...
Şi totuşi, cred că ăsta e un semnal de alarmă că ar trebui să mă "pun cu burta pe carte". E înspre binele meu până la urmă, nu? Da, aşa e, cum zic eu, normal.
Scriu rar, oricum, pe blog, aşa că nu ştiu când o să am inspiraţia necesară pentru a debita nişte... chestii într-un post aici.
Da' eu chiar tre' să las prostiile şi să...
Mă duc să-mi termin 3în1-ul şi să mai dau nişte reblog-uri pe blogul cu poze.
Poate, POATE mă apuc de citit la logică sau la istorie azi. Poate.
Da.
Vă pup pe toţi pe culegerile de sinteze şi teste.

Morala: Iau bacu', nu iau bacu', seminţele acelaşi... Ce? De ce îl citez pe Guţă?... Chiar tre' să mă apuc de învăţat, ca să nu mai fac greşeala tâmpită de a cita un manelist pe blog.

vineri, 12 aprilie 2013

Începe să-mi placă ţara asta... Serios.

Aşa cum spune şi titlul, chiar începe să-mi placă ţara asta. Nu înţelegeţi greşit, îmi plăcea şi înainte. Cu bune, cu rele, e ţara în care m-am născut şi îmi va plăcea întotdeauna. Dar acum îmi place şi mai mult, datorită unor oameni pe care nu îi cunosc şi nu cred că îi voi cunoaşte vreodată.
1. Persoana care a dat numele unei străzi, "Strada Fericirii". Mi se pare pur şi simplu neobişnuit de frumos numele acestei străzi, şi nu pentru că fericirea, în general, este frumoasă, ci pentru că numele unui sentiment este şi numele unei străzi. Ironic mi se pare ca o persoană să fie tristă când merge pe strada Fericirii sau chiar să locuiască acolo. Ironic, dar extrem de interesant. Mna, nu poţi fi fericit pentru că aşa zice strada pe care locuieşti...
2. Persoana care a dat numele unui magazin: "mă gândesc la ea", iar, pe uşă, a scris: "NON STOP". Am avut ocazia de a vedea cu ochii mei acest magazin despre care ştiam că nu mai funcţionează de ani buni, plus că, în toate fotografiile care circulă pe internet cu acest magazin, se vede stratul gros de praf de pe geam. Am mers acolo şi nu am putut să nu observ cum, în cutia poştală amplasată pe uşă, se afla o ofertă de la un supermarket, pusă nu de mult timp acolo. Mi se pare foarte drăguţ din partea oamenilor "de sus" ai acelui oraş că nu au desfiinţat total magazinul acela. El aproape că e un simbol al oraşului, sau, cel puţin, asta îmi place mie să cred. Sper să nu dispară vreodată de acolo, nici uşa, nici magazinul în sine. Decât dacă vine un cutremur ca cel din '77, aşa se iartă...
3. Cel care a scris lângă un magazin de rochii de mireasă, "iubirea nu costă". Cât de... nu am cuvinte. Chiar nu am cuvinte să descriu ideea asta. E mult prea bine amplasat mesajul, mult prea puţin observat (sunt aproape sigură asta, pentru că nu multe persoane observă mesajele random de pe pereţii clădirilor). Sper doar să nu se gândească vreun dobitoc să vopsească peretele ăla. Sau, dacă se întâmplă asta, să apară un alt om binevoitor, care să scrie din nou mesajul.
4. Persoanele care scriu pe pereţii blocurile şi clădirile din centrele oraşelor, mesaje de tot felul, ca de exemplu: "Tu ce simţi?", "Zâmbeşte", "Iubeşte-te!", "Priveşte cerul!" şi altele. Oamenii ăştia mi se par extrem de pacifişti şi de optimişti şi de drăguţi din punct de vedere al sufletului lor. Repet: aşa mi se par mie. Poate ei nu-s aşa tot timpul, Dar aşa îmi par. Şi îmi pare foarte drăguţ ceea ce au făcut şi, poate, încă fac. Sper să văd cât mai multe clădiri semnate cu mesaje de acest gen.
Aşadar, ca o idee principală, mie chiar îmi place ţara în care m-am născut şi încă locuiesc, nu aş schimba-o din simplul motiv că există oameni care mă fac să zâmbesc prin lucruri ca cele menţionate mai sus.
Vă mulţumesc că-mi înfrumuseţaţi zilele cu mesajele random de pe pereţii clădirilor.
Atât.
Merci din nou.
Noapte bună.

marți, 9 aprilie 2013

FJSC

Venită într-o mini-excursie la capitală, stau în gazdă la o studentă de la FJSC şi, cum ea e atât de eminentă, nu ar fi vrut să meargă azi la cursuri, dar a mers, la insistenţele mele. Într-un târziu ajungem şi noi pe la un curs ceva cu media, eu simţindu-mă total dubios, fiind cu un an mai mică şi neavând habar ce caut eu, totuşi, aici. Aparent, a trebuit să ridic mâna la prezenţă în locul unei colege a Dorinei, a fost amuzant faptul că cei de aici o ştiau pe tipă şi au observat că nu ea era şi au început să chicotească.
În fine, am observat cum doamna profesoară nu este prea interesantă, nu e prea ascultată de studenţi. Dar tanti s-a enervat şi a plecat cu microfonul printre studenţi pentru a le adresa o întrebare random din ce a pălăvrăgit ea până atunci. Panică! Să nu vină la mineee!
A trecut şi panica şi eu stau să scriu pe blog, mai sunt atentă la ea şi răspund ca pentru ăştia de lângă mine la nişte întrebări ale ăleia. Dubios. Plictisitor. O arde în glumiţe cu studenţii, ce femeie, bă băiatule...
Mda.
E şi un tip drăguţ pe aici. Dar sigur e gay sau ceva, printre toate fetele astea...
Plecăm la Tumblr Meet în Oktoberfest, ce tare!
Oi mai posta eu, mă mai gândesc.
Vă pup şi vă iubesc.
Da.
Tschüss.

duminică, 24 martie 2013

Atenţia sau cum să devii faimos pe internet

'Episodul' ăsta e pentru persoanele care duc lipsă de atenţie şi doresc să fie în centrul ei mai mult decât ceilalţi. Pentru cei care încearcă să facă glumiţe pe care le-au văzut pe net, dar nu le ies, pentru cei care vor să primească complimente unu' după altu', pentru cei care vor să devină faimoşi peste noapte.
În primul rând, trebuie schimbată atitudinea. Tre' să abordezi un alt stil, unu' mai 'pă trend', gen gangsta yo nigga, pe stilu' clubber, cocalaro-piţiponcesc, metalaro-punkist, tipul hipsterului sau tipul veşnicului frustrat.
1. Tipul gangsterilor. Tipul ăsta se bazează pe muzică underground. Nu e nevoie s-o înţelegi, atâta timp cât blugii tăi sunt cu 5 numere mai mari şi sunt purtaţi cu curu' la vedere, cu tot cu curea, că poate rămâi fără ei pe stradă, tricouri cumpărate de la magazinele oamenilor obezi, hanorace xxxxxl cu glugă neapărat, şapcă pe care scrie mare 'NY' şi căşti peste şapcă, apoi gluga pe cap. Nu tre' să ai un stil anume de mers, oricum pantalonii purtaţi de parcă ai avea nevoie la wc, te obligă să mergi dubios. Muzica tre' să urle-n permanenţă în căşti, chiar dacă eşti cu prietenii, ca să audă şi ei ce asculţi. Tre' s-o arzi pe d-astea comerciale şi d-ăştia de abia s-au lansat, ca să le spui prietenilor că tu i-ai descoperit, în partea ascunsă a Youtube-ului. Te duci la toate concertele din oraşul tău ale unor MC de care n-a auzit nici Dumnezeu, sari pe acolo de aproape te dai cu capu' de tavanu' locului unde-s concertele, dai mâna cu ei şi le zici că eşti cel mai mare fan.
2. Tipul clubberului este tipul celor care... merg în club. Da' nu aşa, când iau alocaţia, ci în fiecare săptămână. Tre' să te îmbraci la cămăşuţă sau tricou cu p'eptu' la vedere, blugi strâmţi şi frează de parcă ai băgat degetele în priză. Să dansezi în club nu e greu, faci ce fac şi ceilalţi: ridici o mână şi o mişti de parcă ţi-ai lucra bicepşii, un pahar în mâna cealaltă, cu nişte whisky cu cola sau vodcă cu suc de mere din care să bei toată seara, că tu tre' să savurezi alcoolul, şi pe bere nu poţi s-o arzi, că nu agăţi fetele în club dacă bei bere. Tre' să bei ceva 'rafinat', să vadă fetele că eşti băiat de bani gata, chiar dacă tu nu eşti. Neapărat e nevoie de check-in pe Facebook când ajungi în club şi când pleci, tre' să vadă lumea bună pe unde o arzi tu. Ah, şi cluburile unde mergi, tre' să fie d-astea vizitate de ăi mai grei ai oraşului tău.
3. Tipul cocalaro-piţiponcesc. Fă-ţi poze în oglindă, chiar dacă-i neştearsă de când te-a născut mami, hainele sunt similare cu cele ale clubberului, în poze tre' să ai o tentă de bot, chiar dacă eşti băiat, nu-i problemă. Dacă ştii să foloseşti programe de modificat poze, gen Photoscape, bagă nişte efecte de old shit, aruncă pozele toate pe care le faci pe Facebook şi bagă-le descrieri la sentiment, la sfârşitul cărora pui ':*' sau ';x'. Dai share pe Facebook la 'Minim doi' a lu' Velea sau Salam, de ce nu? La descrierea melodiei, pui ':*.', ca să pară că e cu dedicaţie.
4. Tipul metalaro-punkist. Ai văzut tu pe stradă că sunt grupuri de d-ăştia de se îmbracă cu mult negru şi au tatuaje şi creste de 1 metru în cap, lanţuri atârnate la pantaloni şi tricouri cu nişte nume pe ele pe care nici crezi că le-ai putea pronunţa, că-s în engleză. Vrei şi tu să fii ca ei, că ai văzut că se uită lumea mult după ei pe stradă. E simplu. Îţi iei tricouri de pe site-uri gen bestial.ro, găseşti acolo şi lanţuri şi alte d-astea de rockeraşi, te duci la concerte d-astea unde dă lumea din cap, pui poză de profil pe Facebook cu Slash de la Guns'n'Roses şi te razi în cap pe părţi, adică-ţi laşi păr doar pe mijloc, pe care, ulterior, în ridici cu mult gel, sau îţi laşi plete şi dai din cap la concerte până îţi simţi gâtul rupt, deşi nu e rupt. Tatuaje nu e neapărat să-ţi faci permanente, poţi să-ţi faci d-alea de la gumă sau cu pixul, ce, ştiu ăştia de pe stradă că nu-s permanente?
5. Tipul hipsterului nici nu ştiu cum să-l definesc. Sunt toate tipurile într-unul singur. Te îmbraci cu câte ceva din fiecare stil şi asculţi muzică mai mult ce-i pe trend. Nu tre' să-ţi lipsească ochelarii ăia de zici că-s a lu' bunica, doar că ai tăi nu tre' să fie de vedere. Adică, nici nu tre' neapărat să aibă lentile...
6. Tipul veşnicului frustrat e tipul persoanelor care-şi fac poze în care arată destul de ok, le pun pe Facebook şi scriu la descriere: "Ce naşpa am ieşit, nu stă mult aici! ;)". Păi dacă ai ieşit naşpa, de ce ai mai pus poza pe Facebook? Ah, stai că-ţi zic eu pentru ce. Pentru comentariile de genul: "Cum să fii urâtă, fat-o? Nu vezi ce bn ai ieşit??? :*" sau "omg ce frum ai ieşit aici". Bineînţeles, tu nu ştergi poza, ai scris aia la descriere doar ca să te creadă lumea, să-ţi sară cu likes şi să îţi spună gen: "să nu o ştergi că te bat ;)". Tare sau ce? Ba mai mult, tre' să postezi chestii gen de heartbroken pe wall, citate din cărţi pe care le-ai găsit pe Google, în urma căutărilor: "citate dragoste", "citate celebre" sau "citate triste".

Aşadar, tot ce faci, tre' să fie făcut pe Facebook, unde se concentrează toată populaţia. Nu e nevoie de chinuială, dacă chiar vrei să devii internet famous. Tre' doar s-o arzi cu oamenii cool ai oraşului, le dai nişte likes, un comentariu din când în când cu: "<3" şi nişte pokes. Cam aşa ceva.
Bineînţeles, poţi să fii şi tipul celui care are câte puţin din fiecare, tipul general. Asculţi de toate, mergi la tot felul de event-uri, nu contează unde se ţin, ai prieteni din toate categoriile şi încerci să ieşi în evidenţă prin supradoza de modestie.Cu oricine te-ai împrieteni, ai grijă să fie puţin faimos; dacă faci o poză cu o persoană de genul ăsta, pune-o primary pe Facebook şi dă-i tag, ca să vadă prietenii lui, să-ţi dea like şi friendship request.
Mna, acum depinde de tine în ce categorie vrei să intri.
Sănătate.
P.S.: Acesta este un semi-pamflet şi nu-mi pasă dacă-l trataţi ca atare. Aufwiedersehen.

Morala: Aş putea spune că-mi pare rău, dar aş minţi.

joi, 21 martie 2013

Zahnspange

Ăsta-i pentru Anca, fata de pe Tumblr care m-a abordat pe Facebook doar pentru a-mi mulţumi pentru un mesaj vechi şi pentru a-mi spune cât de mult îi place blogul meu. E pentru fata care mi-a dat sfaturi legate de facultate. Pentru cea mai optimistă fată pe care am cunoscut-o, frumoasă şi mereu zâmbitoare.
Ar fi vrut să ne întâlnim, la Bucureşti. Spera asta, chiar mi-a spus. Avea drum pe acolo şi spera să fiu şi eu în capitală şi să ne întâlnim. Am cunoscut-o în mai puţin de două conversaţii şi am plăcut-o din prima. O fată ca ea nu e de lăsat. Noi n-am lăsat-o pe Anca, dar cineva a luat-o cu forţa.
În momente ca ăsta, tot ce pot face e să plâng ca să mă descarc şi să mă rog pentru sufletul ei. Întrebările nu-şi au rostul, nu o să aflu niciodată de ce oamenii buni la suflet pleacă prea repede, de ce oameni cu un viitor strălucit în faţă sunt luaţi de lângă noi, de ce cei dragi dispar... Niciodată.
Am recitit conversaţiile cu Anca de atâtea ori de aseară până în momentul ăsta, am simţit de fiecare dată cum o mică parte din mine se rupe, deşi nu o ştiam aşa bine şi nu eram prietene de-o viaţă. Dar a fost cea care mi-a redat încrederea în mine într-un moment în care eram cu moralul la pământ şi mi-a spus cuvinte pe care nu le voi uita niciodată...
Îmi pare atât de rău că nu am apucat s-o cunosc mai bine... Sper să mă ierte pentru asta şi să aibă grijă acolo unde e acum...

Mi-ai citit primele posturi de pe blogul ăsta şi mi-ai zis: "Anuţă, felicitări pt blog, dar să ştii că eu te vreau activă în continuare pe tumblr, te rog să nu mă dezamăgeşti :D"
Dragă Ancuţă,
Sper că nu te-am dezamăgit.
Pentru tine, blogul meu personal de pe Tumblr o să fie-n picioare cât oi trăi. Pentru tine, nu mă las de el. Ai considerat că "ai ceeeeeeeeeeeeel mai frumos blog, aş vrea să îţi spun asta în fiecare clipă!"...
Cu drag, Anuţa.


Nu îmi voi putea explica niciodată de ce e viaţa aşa cum e...

Her words of wisdom to me, that shall never be forgotten:
Anca Mitroi: "gagix, nu lua în seamă haterii care se bag inutil în seamă, serios. de cele mai multe ori le e ciudă. şi să fim serioşi, hate mail poate trimite oricine pe anon. if they would really like you to know how much they hate you, they would tell you to your face. altfel sunt doar nişte m#!$^i, care nu merită să le dai atenţie, crede-mă pe cuvânt. deci nu-ţi fă griji, everything is going to be just perfect :)"

Her favourite quote: "When you reach for the stars, you may not quite get one, but you won't come up with a handful of mud either."
(Now, you're one of the stars. Shine bright, lovely!)
Her favourite word: zahnspange (germ., bretele)
Melodia care îmi va aminti de Anca: The Script, "Breakeven"
Poezia care îmi va aminti de Anca: Nichita Stănescu, "Îmbrăţişarea"

Ai grijă, Anca. De tine şi de cei dragi. You will be missed.

P.S.: Petreceţi cât mai mult timp cu fiecare persoană pe care o îndrăgiţi, chiar şi virtual. O să vă pară rău dacă nu o faceţi la timp.

miercuri, 20 martie 2013

Revenit-am!

Am dat de tehnologia cunoscută sub numele de "internet" după aproximativ o săptămână de clătit ochii la prostiile ce se difuzează pe canalele de televiziune de care beneficiez prin conexiunea prin cablu.
Am avut ocazia inedită de a descoperi tot felul de melodii, gen One Direction - One way or another, la care am reţinut şi versuri, şi emisiuni tâmpite, ca de exemplu emisiunea intitulată "Mot-a-mot" de pe canalul difuzant de muzică, Music Channel. Bineînţeles, a durat ceva până să mă prind ce au vrut ei să facă în emisiunea asta (de fapt, a durat ceva până să-mi dau seama că ce făceau ei era în cadrul unei emisiuni şi nu că aşa au găsit clipurile pe net, da'n'fine). Am observat că producătorii emisiunii au luat pur şi simplu nişte melodii gen Nicky Minaj - Starships sau Shakira - Addicted to you, precum şi Anda Adam - Shake it like a panda bear, şi au pus versurile pe ele, pentru incompetenţii care chiar vor să aibă melodiile traduse 'mot-a-mot'. Singura problemă e că oamenii ăia au tradus prost. Nu s-au ghidat după ideea de mot-a-mot, adică fiecare cuvânt exact ce înseamnă. Cel puţin, nu la toate melodiile. Spre exemplu, Nicole Scherzinger - Right There, cu traducerea de la producătorii emisiunii ceva de genul: "Haide aici, iubitule, oh, fii iubitul meu, oh, fii iubitul meu, oh, oh oh, haide aici, iubitule, puneţi mâinile pe mine, mâinile pe mine, oh, oh, oh, chiar acolo, ţineo chiar acolo, iubesc când o pui acolo, oh, oh, oh, da, da, oh, oh, oh". Da. 'puneţi' şi 'ţineo', fix aşa au scris. Dar pe lângă acele cratime lipsă, există şi acea traducere a cuvântului "baby", care, aici, este "iubitule". Păi dacă tot traducem, să traducem corect, frăţică: "Haide aici, bebeluşule, oh, fii bebeluşul meu", cam aşa ceva. Sau Lady Gaga - Bad Romance: "Vreau iubirea ta şi vreau răzbunarea ta, tu şi eu putem scrie o iubire proastă"... Traducere mot-a-mot tâmpită la mintea cocoşului a cuvântului "bad" este "rău", eu aşa am învăţat când eram clasa I. Da, înseamnă şi prost, dar primul lucru la care te gândeşti când auzi "bad" este "rău", nu "prost". Deci, ar veni: "tu şi cu mine putem scrie o iubire rea". Ca să nu menţionez melodia Deliei, "Dale", care are la refren acele sunete indescifrabile, gen "yekele yekelela", în traducerea ălora de la Muzic Channel: "?????????". Cum să dai aşa ceva pe post? Dacă ştii că nu găseşti traducere, 1. nu mai difuzezi melodia în emisiunea aia, 2. laşi sunetul ăla scris aşa cum îl auzi, 3. cauţi pe versuri.ro şi vezi ce alternative ai la partea aia, da' nu pui ţşpe sute de semne de întrebare. E aiurea.
Emisiunea aia m-a făcut să cred că sunt oameni mai dobitoci decât mine, care, uneori, cânt: "And when I die, I have value, at the coffin I make pockets, good for enemies to see that I take my money with me"...
Altfel spus, dacă ajungeţi producători de emisiuni de genul ăsta, măcar faceţi o treabă bună...
O ultimă menţionare. Am auzit extraordinar de des melodia Loredanei, "Apa", încât aproape că am reţinut linia melodică notă cu notă. Şi nu pot lăsa să treacă faptul că a scris şi cântat o tâmpenie, mai exact: "De câte ori mă trezesc că te sun cu telefonu-n mână". Cu ce-ar fi vrut să-l sune? Cu urechea pe geam? Cu pasta de dinţi pe clanţă?...

Morala: Nu fumaţi în lift!

joi, 14 martie 2013

Meh

Mdaa, nu am net pe pc, o să o iau razna sau o să ştiu tot ce mişcă prin ţară la ora actuală. Mă gândeam să mă apuc de învăţat pentru bac... sau o să-mi reglez somnul... sau o să mănânc mai mult... încă nu m-am hotărât.

Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist.

luni, 11 martie 2013

Asdfghjkl

Eşti a doişpea şi simţi că mergi degeaba la liceu? Nu eşti singurul! Orele de curs din a doişpea ar trebui să fie constituite doar din materiile care-ţi intră la examene, nu să mergi de la 7:30 până la 13:30/14:30 şi să dormi 75% din timp...
Dar cine să-nţeleagă?...

"Iei bacu', nu iei bacu', seminţele acelaşi gust are."

@blogger mobile.

duminică, 10 martie 2013

Sar căţele I

Fiind la un concert de hip-hopăreală aseară şi fără vreun chef de concertu' ăla, încercam să fac ceva util pentru creierul meu. Mno, am descoperit destul de repede că tipele de la masa de lângă erau îmbrăcate ca şi cum s-ar fi dus la o întâlnire de afaceri, cu pantofiori şi fustiţe mulate şi paltonaşe office aşa. Menţionez: clubul unde eram, mă rog, pub-ul, este unul de bagabonţi mai mult, deci tipe ca alea nu prea aveau ce căuta îmbrăcate aşa acolo, când, în cea mai mare parte a timpului, e numa' muzică rock acolo...
Boooon, le-am analizat cât am putut, până au început să mă zgârie pe timpan cu "fatăăă" al lor, tipic păsăricilor cu bot roz care-şi caută jumătatea în funcţie de portofelul bărbaţilor.
Mă ridic frumuşel de la masă şi mă duc în faţă, lângă scenă, unde erau băieţii mei. Încep cântările, bla bla bla, woooo, ţipete şi aplauze. Urcă Alan & Kepa pe scenă, încep oamenii să se agite, să una alta. Eu, fiind în primul rând, fix în faţa lui Alan, ar fi trebuit să fac ca ei. Dar no. Răceala nu mi-a permis nici măcar să cânt cu ei un cuvânt două la refren... Aşa că mi-am clătit ochii cu ce era prin jurul meu şi dau de această domnişoară prin partea stângă - lateral a scenei, îmbrăcată în colanţi, un maieu negru care să-i arate ţâţele cât mai mult şi cu scris sclipicios pe post de imprimeu, o hăinuţă destul de drăguţă, cu nişte lanţuri la umeri, plm, păr făcut cu placa, botu' nu lipsea, logic. Am urmărit pe ascuns stilul ei de a simţi muzica hip hop. Şi ce să observ? Tipa avea mişcări fix ca la o manea. Mă jur că dădea din cur pe muzică hip hop de parcă era ultima scoasă a lu' Salam cu Minune. Nu a putut trece neobservat nici masculul din dreapta piţipoancei, tipul cu tricou alb şi supermulat, cu nişte roz pe el şi foarte larg la gât. Măcar de avea păr pe piept, ca să demonstreze ceva tâmpenia aia de la tricou' lui, dar nu... Îl făcea doar să pară gay. Nu am putut să nu observ freaza lui de macho man şi mişcările aproape la fel ca ale prietenei sale, doar că el mai dădea şi din cap, era pe sistemul "dau din cap şi freza rezistă!"... Amândoi erau total pe dinafară, nu că nu ştiau melodiile ălora de pe scenă, că nici eu nu le ştiam şi încă nu le ştiu, dar cred că au confundat lăutarii cu repăreala... Cel puţin, limbajul trupurilor lor asta mi-a zis. M-am uitat la ei de multe ori şi probabil şi-au dat seama de asta, dar nu îmi pasă. Îmi venea să o împing pe piţipoanca aia de pe scenă (ea cică n-avea loc lângă scenă, tre'a să stea pe ea). Te înţeleg, vrei şi tu puţină acţiune şi iubi tău nu s-a dat cu destul parfum în seara asta, da' de ce eşti tu aici? De ce?
Mă * pe mine la faza asta, pentru că eu nici măcar nu mă mişcam, dar decât să mă mişc lasciv cum o făcea tipa aia, mai bine dădeam uşor din cap şi zâmbeam şi atât. Mai bine mă îmbrăcam cu tricoul de la Rock Fm, măcar ştiam că nu atrag atenţia prea tare, chiar dacă era un concert hip hop, decât să mă îmbrac cu chestii strălucitoare şi colanţi şi să stau în bot toată seara. Hopa, fă, potoleşte-te, nu-ţi primeşti porţia la concerte d-astea.
Şi cu toate că nu m-am prea mişcat şi afară de melodia 'sar căţele', nu ştiam alta de la băieţii ăştia, au fost foarte de treabă când am făcut poză cu ei după şi am vorbit chiar şi pentru 15 secunde. Super băieţi. Şi mi-a zâmbit de câteva ori Alan, frumuşel băiat. Şi mi-a făcut cu mâna şi mi-a zis 'Pa', însoţit de un zâmbet (normal), când a plecat. Deci, mai bine zâmbesc, decât să stau în bot. Fapt dovedit.
Morala: Nu da cu piatra-n geam, că nu e bicicleta ta.

sâmbătă, 9 martie 2013

cugetături.

M-am trezit eu, după o tuse interminabilă, nişte pastile şi un moment de decădere morală, undeva pe la ora 01:20, în data de 9 martie, că habar nu am pe ce specializare merg eu la facultate. Sunt bolnavă mintal că mă gândesc la asta, dar încă nu m-am apucat de învăţat pentru examenele de Bac.
Facultatea: FJSC Universitate, Bucureşti. Adică, mai pentru toţi, Jurnalism.
Specializările facultăţii: Jurnalism, Publicitate, Comunicare&Relaţii Publice.
Io pe ce pana mea merg?
Am intrat frumuşel la ei pă sait, că poate găsesc ceva de Doamne-ajută. Mno. Tot ce mă poate ajuta cu adevărat în luarea unei decizii este orarul. Da. Orarul. Mă uit la ce cursuri sunt la fiecare specializare şi văd cam la ce cursuri aş putea participa fără să adorm după 5 minute din cauza plictiselii. Şi, să vezi şi să nu crezi, există un curs la toate cele trei specializări, numit "Politologie". Am stat de m-am gândit, bă ce căcat e politologia asta? Am scris repejor pă SuperGoogle şi primul rezultat, bineînţeles, de la SuperWikipedia. Am citit primul paragraf şi-am crezut că-ncep să plâng.  
Politologia este una din disciplinele care formează domeniul ştiinţelor politice; din perspectiva dezideratului de a sintetiza rezultatele din ştiinţele politice, politologia poate fi considerată disciplina fundamentală a ştiinţelor politice.
Jprost la creierii capului, sunt total paralelă cu politica. Abia ştiu cine-i preşedinte. Adică stai, asta ştie orice român... Deci io nu pot să mă uit nici la ştiri când e vorba de politică, ori mă adoarme grav, ori mă plictiseşte şi dau pe alt post de televiziune. Cum să mai şi învăţ despre politică şi alte d-astea?... Direct depresie, mă găsiţi la vreun spital dă nebuni.
Mă mai uit eu pe tabelele alea pline de linii şi triunghiuri în care scrie tot felul de chestii greu de descifrat din cauza mărimii fontului mult prea mică, şi văd ceva cu engleză, mno, frumos, ceva cu IP, mno, merge şi asta, dau iar de politologie, curs care, apropos, ţine duoăuoă uoăre şi e în mai multe zile, mai văd ceva cu franceză, nu-mi pasă, nu am făcut şi nu fac franceză, au revoir, ceva cu radio, mişto.
Sunt cursuri captivante la fiecare specializare. MNA, cum să mă decid?
Urmează să mă informez, după ce dorm câteva ore, despre ce pot să mă fac după ce termin facultatea de jurnalism, specializarea măpişpeeadetreabăşipefaptulcăfărăbacşifărăofacultateeştipracticuncăcatdeomşitrăieştiaproapedegeabapentrucăabiaîţigăseştiunlocdemuncăşiălapebaniextremdepuţinidecicarenuîţivorajungedepreamultechestii.
Şi acum, chinuiala de a descifra ce a vrut retardata de mine să scrie, da' a suferit de a nu folosi bara de spaţiu între cuvinte.
Mă doare capul şi măseaua şi încă nu m-am schimbat în pijamale.
Mi-e somn şi tre' să mă trezesc destul de devreme, deşi-i sâmbătă. Tre' s-o iau pe Isa de la olimpiadă şi s-o ardem ca băjeţii, da' nu am nici cel mai mic chef, da' aia e.
Mnoapte bună, vise plăcute, puricii să vă sărute, ayeee!

da.

Scrisesem un ditamai postul despre expresia "mă simt prost" şi cum m-a corectat Vero, spunând: "nu te simţi prost, te simţi proastă, adică aşa cum eşti", dar l-am şters pentru că era de căcat şi nu l-ar fi citit nici cel mai plictisit om de pe internet. Nu? Da. Ştiam eu.
Încă nu ştiu despre ce puii mei o să aberez aici, pe mini-jurnalul vieţii. E un căcat oricum, dar îmi ocup timpul într-un mod destul de util.
It fucking sucks.
(E doar un moment de decădere morală, nu-i problemă, o să treacă. La fel ca şi celelalte de se petrec în viaţă. "Toate trec, bă, dă-le 'reacu." - Cumicu)

vineri, 8 martie 2013

Şasă

Bolnavă fiind, am decis să merg azi la liceu, ce rost are să stau acasă? Ce dacă am scutire şi aş putea da răceala colegilor? Mai bine merg la liceu, ca o elevă conştiincioasă ce sunt.
În ora de română fiind, o ascultam pe profă cum citea din 'Moromeţii', nu ştiu din care volum, oricum nu am citit niciunu' din ălea două. Dar la un moment dat, a făcut o pauză în care a calculat câte săptămâni de cursuri mai avem până la 'vacanţă'. Vacanţă, adică o lună în care îngrăşăm porcu' în Ajun, cum s-ar spune, ne îndopăm cu poezii, nuvele şi date istorice de la începutul începutului şi până în prezent.
A calculat profa ce-a calculat şi a ajuns la concluzia că au mai rămas 6 săptămâni.
Cum 6 săptămâni, jnebun la cap? Adică eu, în 6 săptămâni, tre' să iau note la toate materiile şi să dau 4 teze, să fac un atestat şi să-l prezint şi să am şi situaţia încheiată, ca să pot să intru ok în Bacala'reat.
6 săptămâni.
O s-o iau razna.
N-am învăţat o propoziţie din toate căcaturile pe care le am de învăţat, tâmpenii pe care le voi uita după puţin timp după examene.
Nu au rămas 6 săptămâni până la bac, Doamne fereşte. Până la bac mai sunt... câteva luni. Adică peste fix 4 luni, se afişează rezultatele. 8 iulie.
Dar 6 săptămâni de şcoală rămase? Mi se pare mult prea puţin. Nu sunt gata să termin liceul, nu mă simt pregătită să merg la facultate într-un oraş aproape necunoscut, să fiu într-o grupă cu cine ştie câte persoane pe care, bineînţeles, nu le cunosc şi cine ştie când o să apuc să le cunosc calumea. Dacă pic într-o grupă plină de frustrate cu botu' roz? Adică dacă n-o fi niciun băiat căruia să-i pot spune: "bă, hai la o bere", măcar să am colege frustrate, da' asemănătoate, cât de cât, mie. Nu vreau să am de-a face cu piţipoance cu genţi ţinute pe mâini întinse ca la cerşit. Serios. Chiar nu. Şi dacă Dumnezeu îmi citeşte gândurile: Te rog, Doamne, ai milă de sănătatea mea mintală.
În fine.
Ideea e că nu-s pregătită psihologic pentru terminarea liceului.
Şi sunt sigură că nu-s singura.
Baftă cu alea 6 săptămâni la toţi de au Bac anu' ăsta.
Să pice romanitatea la istorie şi nuvela sau romanul la română. Amin.

P.s.: Puneţi mâna de-nvătaţi din timp, că-i nasoală treaba asta cu Bacu'.
P.s. 2: "Luăm Bacu', nu luăm Bacu', seminţele acelaşi gust are."

Când şi ziua bărbatului?

Păi, dacă tot e ziua femeii, la mulţi ani, vă pup, am căutat pe veşnicul Google când e ziua bărbatului. Mă aşteptam să-mi dea acel 5 mai, care, anul ăsta, e fix în ziua dă Paşte.
Dar nu.
Primul rezultat a fost, bineînţeles, venit de la atotştiutorul Wikipedia. Şi cică nu-i pe 5 mai. Deci, toate căcaturile pe care le cereaţi de 5 mai, dragi masculi feroce, au fost cerute fără motiv întemeiat.

Ziua internaţională a bărbatului, a purtătorului de miliarde de copii sub formă lichidă, a testosteroniştilor e pe... 12 martie. Da, 12 martie. Şi povestea aia cu 40j dă pahare ar fi trebuit să fie în aceeaşi zi cu ziua bărbatului, nu cu 3 zile înainte. Dacă se bea, să se bea o dată şi bine, nu?
În fine, voi, dragilor, o să aveţi un motiv în plus de a ieşi în oraş. O să ziceţi: "păi da, da' 5 mai e ziua naţională a bărbatului".
Sunt idioată că am scris asta, o să dea vina pe mine toate care au prieteni/iubiţi/bărbaţi şi care află că pe 12 martie e ziua internaţională a bărbatului. Nu-mi pasă. Măcar să se lămurească tot omu' cum e cu sărbătorile-astea handicapate.
Da.

La mulţi ani lu' mami

Da, la mulţi ani, mami. Nu o să vezi tu asta, că nu le ai cu internetu', da' la mulţi ani.
Ţi-am zis şi ieri, când ţi-am dat o brăţară drăguţă şi nu foarte scumpă, dar a fost mai ok decât dacă îţi luam flori, care se ofileau mai repede decât ai fi clipit..
Ţi-am luat o brăţară şi ţi-am zis la mulţi ani pentru azi şi m-ai pupat de m-ai albit, aşa cum faci tu când ţi-e drag rău de mine.
Sper că ştii cât te iubesc, chiar dacă n-o zic des. (mă * pe mine cu postu' ăsta emoţionant & co.)
La mulţi ani la toate mămicile.
Sper să ne iertaţi pentru că suntem nişte adolescenţi dificili, care tind să fie rebeli şi s-o ardă cool, neascultând de vorbele voastre de duh, gen "îmbracă-te bine, că-i vreme înşelătoare" (eu n-am ascultat şi m-am ales cu o răceală nenorocită de mai bine de-o săptămână). Să fiţi sănătoase, mai ales mintal, de-acum încolo, că avem nevoie de voi întregi la cap, ca să putem rămâne şi noi cu picioarele pe pământ.
La mulţi ani la toate cele care au purtat în pântece un... embrion, apoi un foetus, s-a transformat în pui de om şi, mai târziu, într-un monstru plin de energie, care le-a dat dita' bătăile de cap şi le-a mâncat nervii şi banii şi le-a luat ultima bucăţică de ciocolată de la gură şi ultima gură de suc.
La mulţi ani celor mai importante femei din vieţişoarele noastre, cele care ne-au fost, ne sunt şi ne vor fi alături... până când moartea ne va despărţi. Şi chiar şi după, ştiu eu.
La mulţi ani celor mai puternice fiinţe umane, reprezentantele sexului frumos.
La mulţi ani lu' mami.
La mulţi ani şi lu' mami a ta. Şi a ta. Şi a ta. Şi a lui, şi a ei. Lu' mami a lu' fiecăruia.
P.s.: Decât să vă căcaţi pe voi cu eu ştiu ce cadouri de ţşpe sute de mii, mai bine îi luaţi ceva... simbolic, de care să ştiţi că-i place. Şi o îmbrăţişare şi un 'Te iubesc'. Ea oricum va spune că 'nu trebuia, ţi-ai cheltuit banii aiurea' la orice i-aţi cumpăra, dar ce rost are să-i luaţi un buchet de trandafiri de 50j dă lei, care se va ofili repede, când puteţi să-i luaţi... ceva de argint sau puii mei, ceva micuţ şi drăguţ şi simbolic? (Spre exemplu, când eram mică, i-am făcut mamei un breloc cu poza mea şi încă-l mai are la chei :) )
Mda.
Post la sentiment. - Unul din puţinele de genu' ăsta din viitorul acestui blog.
La mulţi ani mămicilor noastre. Să ne trăiască sănătoase :)

"Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat: nu lăsaţi copiii-n stradă din cauza unui bărbat!"

joi, 7 martie 2013

Reminder

Postul ăsta îl scriu mai mult pentru mine, pentru că vreau să scriu undeva că tre' să mă apuc de învăţat. Şi, scriind aici, o să fiu împăcată cu mine, chiar dacă postul o să ajungă într-un trecut al blogului în câteva zile/săptămâni/etc. Chiar dacă n-o să-l mai văd ca să-mi amintească de faptul că tre' să mă apuc de învăţat.
E un fel de reminder pierdut. Ca la alarma de la telefon: dai amânare, în speranţa că o să auzi când va suna din nou, dar poate nici nu mai sună. Sau, cel puţin, aşa îmi face mie alarma uneori.
Deci, da, ăsta-i un reminder pe care-o să-l pierd din momentul în care o să-i dau "Publică".
- Wadăfaco, ai examene anu' ăsta. Te apuci şi tu de învăţat?
- Las' că mai e timp...

Oleee!

Seara asta-i o seară mare. E seara când Steaua se bate pe Arena Naţională cu Chelsea.
Nu-s io mare microbistă şi, vai, câte ştiu despre fotbal. Tot ce ştiu, de fapt, este că nişte masculi plini de testosteron aleargă pe un ditamai terenul după o nebunie de minge, care tre' băgată-n poartă. În una din porţi, ce mai contează în care? Contează să marchezi.
Întotdeauna mi s-a părut că fotbalul e sportul sămânţarilor şi al iubitorilor de hamei, al tuturor celor care visează să fie acolo, pe teren, în locul unuia din idioţii care mai că se bat pentru nenorocita aia de minge, deşi preferă să stea cu telecomanda-n mână, înjurând de toţi morţii şi toţi răniţii echipei "adverse" sau la o terasă cu prietenii lor beţivi, înjurând de aceiaşi morţi şi răniţi, dar măcar sunt la o terasă.
Am dat şi eu drumu' la tv, am zis "fii atent, ce umilinţă-şi ia Steaua şi ce distrus o să fie Becali după meciu' ăsta" şi, când colo, în timp ce tastam cuvinte pentru postul ăsta, aud un "GOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOLLLLLLL!!! INCREDIBIL!" şi, când mă uit, ce să văd? 1-0 pentru Steaua. Jnebun la cap, poate chiar ar trebui să-mi păstrez obiceiul de stelistă, aşa cum tind să cred că-s de pe la vreo 10 ani. Şi poate ăştia chiar or să bată pe Chelsea şi o să se cace Becali pe el la toate posturile de televiziune că mamă ce echipă bună e Steaua de când o ştie. (Nu mă mai pronunţ în legătură cu cât de bună-i Steaua, că nu m-am mai uitat la un meci de când eram mică...)
Bă, pân' la urmă, ar trebui să fiu pă feeling naţionalist şi să zic "Hai, Steaua, 'tu-ţi naţia ta de echipă plină de mieluşei, fă-ne mândrii în lume, jepato!", dar dacă nu sunt la o terasă cu prietenii mei hameişti sau la unu' acasă, urmărind meciul ca între băjeţi, prefer să stau în pătrăţica mea şi să aştept finalul meciului.
Mna, mi-ar prinde bine un Fifa13 acu'. Chiar am chef. Da' nu mă ţine pc-ul nici pentru Fifa07, aşa că, mai bine, mă duc să mă uit la meci.
Sper să câştige Dudu la pariuri, ca să-mi ia şi mie o ciocolată de casă de la Complexu' Mic. Atât. Nimic mai mult.
Pauză la meci, încă 45 de minute de nebunie.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Tu cu soarele răsari, eu cu luna am plecat.

Ăsta cică e post de început. Deci, haida să fie de început.
...
Awkward.
Ok. De ce "wa-dafac"? Pentru că vine de la 'Wadăfac', porecla mea, Wadăfac, care vine de la 'what the fuck' zis cu voce tare şi repede, gen. Eh, neinteresant, ştiu. Da' asta a trebuit s-o lămuresc, pentru toţi cei care îşi pun/şi-ar pune întrebarea: "De ce Wadăfac?".
În altă ordine de idei, mi-am tras blog. Nu ştiu încă ce-o să scriu pe el, cel mai probabil retardisme d-ale vieţii de adolescent idiot, care preferă să se plângă că are de învăţat decât să înveţe la propriu. Neinteresant şi asta.
Nu ştiu câţi vor citi aberaţiile ce urmează a fi postate pă ăsta, da', dacă sunteţi p-aici din când în când, lăsaţi şi voi un comentariu, ca să nu mă simt 'forever alone with a blog'.
Mulţu' de înţelegere.
Vă pup şi vă iubesc şi ăsta e un post de început extrem de nasol.