Pagini

luni, 28 octombrie 2013

Robin and the Breakfasters

Se face că, în această sublimă dimineaţă de luni, pe care, în mod normal, aş fi înjurat-o, s-a dat un concert. Da, dimineaţa, ai citit bine. Dimineaţa.
Iniţial programat la ora 7:00, concertul Robin and the Breakfasters, pardon, Backstabbers, s-a ţinut în Control, de la 7:30 până pe la 9 şi-un pic, astfel înfrumuseţând o dimineaţă de luni dintr-un oraş mult prea aglomerat la acea oră.
Iniţial (2), n-aş fi vrut să merg. E prima mea luni liberă de la facultate şi ar fi fost tare drăguţ să dorm până am eu chef, dar când vreodată o să mai fie concert al unei trupe favorite, dimineaţa foarte devreme, să-ţi dea şi cafea (cam amară şi slabă, ce-i drept, da' tot cafea a fost) şi un croissant? Ce e mai plăcut decât o trezire cu melodii pe care le fredonezi frecvent?
Chiar de m-am simţit cam rău aseară, am înfruntat durerile de oase şi de cap şi de gât şi de ce-o mai fi fost şi-am tăiat-o la concert. Şi a meritat efortul. Surprinzător, a fost cam foarte aglomerat. La ora 7:30 dimineaţa, oamenii merg spre locul de muncă, alţii sunt deja la şcoală sau la facultate, alţii se întorc pe partea cealaltă în pat; noi stăteam cam ca sardinele în Control Club, muream de cald şi de somn, da' cântam versurile în acelaşi timp cu Robin.
Overall, a meritat să mă trezesc la 6:15, s-o trezesc şi pe Vero, să căscăm toată dimineaţa şi, acum, să ne băgăm la somn pentru cine ştie câte ore. Cred că e singurul concert care s-a dat vreodată într-o dimineaţă, dar, cu siguranţă, a fost unul care să ne facă săptămâna mai bună din start! :)
Felicitări Robin şi backstabberşii pentru idee şi pentru că (probabil) nu au dormit azi noapte deloc, tocmai ca să ne încânte pe noi în dimineaţa asta!
Îmi pare rău pentru cine nu a putut ajunge la aşa concert matinal.
Oh, şi ca să fie dimineaţa dimineaţă, şi-au făcut apariţia la concert un reporter şi-un cameraman de la "Răzvan şi Dani". Săracu' reporter, nu cred că mai ştie ce-a zis când era pe scenă şi încerca să vorbească cu ăştia în direct. Şi cameramanu' ăla tot filma în public şi unii se ascundeau, poate-i vedea vreun prof sau şefu' de la muncă, ia uite ce se distrează ăştia tineri dimineaţa. Anywhore, dacă m-a văzut careva la tv, vă salut.
Şi acum, mă bag în pat, mi-e somn şi încă mă dor oasele. Sper să mă mai trezesc. Amen to that.
Vă salut respectuos.


marți, 15 octombrie 2013

Grea e viaţa de student, partea I


13 oct. 2013
Azi... m-am mutat. Da, au trecut deja două săptămâni de facultate şi eu abia acum m-am mutat în capitală. De fapt, nici în capitală nu-s mutată, dar pe aproape. Mai aproape decât e Ploieştiul faţă de Bucureşti, oricum.
Căminul unde voi locui pentru cel puţin şase luni (sper ca în al doilea semestru să mă mut în capitală, gen chiar capitală) e situat undeva la mama naibii, la vreo 18-20 km de Bucureşti. Căminul face parte dintr-un... mini campus, chiar (mă simt ca-n filmele americane cu tineri adulţi plecaţi la „college”). Campusul din Măgurele. 5 cămine şi-o cantină care habar nu am dacă mai există sau e doar clădirea şi-atât. Da, unul din căminele din Măgurele de care toţi se feresc. Şi eu m-am ferit de asta şi e tot ce-am putut primi ca student la Universitatea Bucureşti venit din provincie. Aş putea spune „Asta-i România”, dar deja intervine Ceauşescu şi ale lui idei de a construi un institut/o facultate de fizică atomică şi 5 cămine în afara Bucureştiului, în condiţiile în care sunt puţini studenţi aici, în căminele astea, dar mulţi de la Universitate sunt repartizaţi aici. High sictir, Ceauşescule!
Anywhore, azi m-am mutat. E ora 16:02, într-o oarecare duminică mohorâtă, iar eu nici net n-am, pentru că abia m-am mutat şi în weekend nu e aici nenea care se ocupă cu netu’. Dar am ce face... Chiar am. Spre exemplu: mă uit pe pereţii vopsiţi într-o culoare de nici nu ştiu care e, portocaliu spălăcit sau galben jegos sau ceva apropiat de un muştar expirat, amestecat cu prea multă apă; stau în pat şi mă joc Candy Crush, de fapt, pierd vieţi la Candy Crush şi, apoi, îl hrănesc pe Pou sau mă joc Subway Surfers sau orice altceva pe telefon; mă mai duc la fereastră şi arunc un ochi, apoi îmi dau seama că mă ia somnu’ şi îmi reiau activitatea din pat. Deci da, am ce face fără net şi singură în cameră.
Da, stau singură în cameră, deşi am colegă, o studentă la SP, anul II. Numa’ că ea a luat locu’ ăsta din cameră pentru orice eventualitate, altfel preferă să facă naveta până acasă la ea, în Târgovişte. Eh, not my problem. Dar o aştept pe aici oricând, nu-i panică. Până una alta, da, stau singură şi fără net, cre-că mor, da’ mâine tre’ să rezolv problema asta. Sau o fi vreun semn de la Ăl’ de sus că tre’ să fac ceva cu viaţa mea...
Revenind la Măgurele. Am aflat că nu e comună, aşa cum scrie pe net, ci oraş. Oraşul Măgurele. Puţin mai jos, se poziţionează Jilava („du-te, mamă, sus la cruce, să vezi duba cum mă duce, mă duce, mă ocoleşte, la Jilava mă opreşte”). Până-n Bucureşti, apelez la maxi-taxi sau unul din cele două singure autobuze care trec pe aici, numa’ că-s extrem de rare şi mai bine merg cu maxi-taxi până la urmă... Şi din 13 sept., unde mă lasă maxi ăsta, tre’ să apelez la alt mijloc de transport în comun ca să ajung în oricare altă parte a Bucureştiului. Bă, rău nu e, da’ nici atât de bine pe cât aş fi vrut. Întotdeauna e loc de mai bine. Sunt puţine chestii pozitive la căminu’ ăsta în care stau, mai exact că nu-s gândaci (s-a făcut deratizare, nu de alta...), am înţeles că avem apă caldă fierbinte oricând şi iarna, căldură la discreţie. Şi totu’ e pe bani puţini, dacă facem o comparaţie cu Leu C, unde aş fi vrut să prind loc. Bine, astea nu-s cămine numa’ pentru studenţi. Am dat aici şi de o tânără, mămică a doi copii. Sau de nişte bărbaţi în toată firea, gen peste 40j de ani. Astea-s un fel de căminele tuturor (haha, funny. not.)
În altă ordine de idei, m-am mutat. M-am mutat de unde erau prietenii mei cei mai buni, de unde mi-am pierdut zile şi nopţi întregi. Deşi am ceva prieteni şi în capitală şi prietenul meu e din capitală, încep să mă simt singură. Nu pentru că sunt relativ departe de oraş şi tre’ să plec seara destul de devreme, dacă vreau să mai ajung şi la cămin, să dorm ca un om normal, da’ nu mai e mami a mea aici să mă ajute dacă am o problemă, nu mai e cel mai bun prieten să mă „ameninţe” cu bătaia, pentru că aşa-şi arată el afecţiunea faţă de mine, nu mai pot merge în pijamale la magazinul de la scara blocului, nu mai ies seara cu o prietenă bună şi al ei căţel semi-nebunatic, nu mai simt frigul prahovean. Cel puţin, nu pentru 5 zile din 7, pentru că-s acasă-n weekend, da’ tot nu-i la fel. De-acum, cică tre’ să mă descurc singură. Cam asta e ceea ce oamenii numesc „viaţă de adult”, să fii pe cont propriu aproape total şi să începi să ai probleme pe care să le rezolvi de unu’ singur. Sper doar să fiu printre acei oameni care trec cu bine de majoritatea problemelor, şi nu printre cei care eşuează din prima. Nuştu, am o oarecare ambiţie-n mine. Numa’ că nu ştiu cât o să am ambiţia asta.
Ora 16:17, stau la parter şi aud tot ce se petrece pe stradă şi am impresia că se petrece în faţa geamului meu, care e deschis. Ştiu că nu e aşa, da’ tot am o panică mică în mine. Sunt fată, mna, s mai fricoasă. Tocmai mi-a intrat în playlist Ska-nk – M-am săturat de ploaie. Da, se aproape potriveşte cu vremea. Singura diferenţă e că nu plouă. Încă. Deşi sper să nu plouă deloc. Nici mâine, nici poimâine, nici niciodată. L „Unde te-ascunzi tu, soare? Te-ai săturat tu, oare, să ne mai vezi?” L Adevăraaaaat L
Da, nuştu ce să zic, asta-i viaţa de student, numa’ că eu nici măcar nu par studentă. Par un copil. Asta pentru că am sufleţel de copil. Când făceam azi dimineaţă bagajul cu mămica mea scumpă şi dragă, m-a întrebat dacă nu-mi iau şi-un ursuleţ. Atunci mi-am amintit de al meu ursuleţ fără nume cu care obişnuiam să dorm până acum câteva luni când habar nu am unde a dispărut. Bineînţeles că l-am căutat şi nu terminat bagajele până nu l-am găsit. Şi e aici cu mine, acum. Da, sunt un adult cu suflet de copil şi încă dorm cu ursuleţi. Ce să-mi faci, dacă dorm bine pe ghemotoacele de pluş?
Ăsta-i un post tip jurnal, pentru viitorii studenţi-locuitori ai căminelor din Măgurele. Bă, nu-i aşa rău pe cât spune lumea. Da, e, într-adevăr, în afara Bucureştiului şi e nasol când vrei să mergi şi tu, ca orice tânăr, la un concert sau să stai până mai la 1-2 dimineaţa la o bere cu prietenii pe Lipscani. Dar asta e, te conformezi. Sau stai la un prieten sau la gagic/ă, în caz că e drăguţ/ă şi te găzduieşte până a doua zi sau te duce careva cu maşina până la cămin, da’ asta-i puţin probabil. În rest, mie-mi pare chiar ok. 10 minute, maxim 15, până în 13 septembrie, la Agip, iar, de acolo, 385 spre Unirii sau 96 spre Gara de Nord, cu traseu pe la Afi. Sau orice vrei tu din 13 sept. până unde oi vrea să ajungi; aici se schimbă timpul, depinde de traficul din capitală în cât timp ajungi unde ai treabă. Eu am făcut vineri un calcul: de la Gara de Nord, cu 96, am făcut aproximativ juma’ de oră cu 96, da’ a fost un trafic cam nesimţit, apoi 10 minute până în Măgurele, la cămin. Maxi de aici e foarte des, din 13 la fel de des, din ce am observat. Cum am precizat mai sus, RATB din Măgu’ city
s cam rare şi invers cu 13.
Anywhore 2, parcă nu simt plictiseala, da’ mi-e dor de liceu. Şi puţin de tot de casă (da, deja, am dat motivele mai sus). Sper să mă trezesc mâine la timp ca să ajung la singurul curs pe care-l am. Oh, e seminar, nu curs. Super. Şi eu nu m-am prezentat la cursul cu pricina săptămâna trecută, deci habar nu am ce-o să fac mâine la seminar. Sper doar că nu a predat mult la curs şi că nu-i nimic greu. „Tehnici de redactare”, ew.
Meh. Cam astea-s impresiile mele după primele câteva ore de stat în cămin pe cont propriu, şi nu în vizită la Dorina sau la oricare alt prieten de stă în cămin. Mi-am început, oficial, viaţa de student. Pentru cei care, probabil, ar fi curioşi: până acum, am făcut naveta Ploieşti-Bucureşti şi a fost cam obositor. Tocmai de-aia, am acceptat locul ăsta din Măgurele. Şi ies mai ok şi la bani. Relativ.
Mi-am amintit că am Cola şi biscuiţi cu jeleu şi chec, deci o să închei postul, pentru că mi s-a cam făcut o poftă de mâncare.
Vă salută fffffff respectuos Ana Wadăfac, o mică studentă la Jurnalism, care habar nu are ce o să facă după ce termină facultatea asta. Am zis totu’ e ok!
Update.
Luni, 14 octombrie 2013. Ora 17:16. Nu am rezolvat problema cu internetul. Nu din cauza mea, pentru că m-am interesat încă de când m-am întors de la seminarul de azi, doar că programul celor care se ocupă de treaba cu netu’ începe undeva la 19:00. Sper să rezolv azi. Cel mai probabil, o să încep să mă plâng de câte am de făcut şi cum fără internet, aceste lucruri nu pot fi rezolvate şi se va petrece ceva care nu ar trebui să fie. Adică o să mint ca să am net din seara asta. Nu văd de ce nu mi-ar da drumu’ la net, din moment ce e foarte posibil să le şi plătesc pe luna asta... Sau nu. Mă mai gândesc.
Dimineaţă, m-am trezit undeva pe la 7:30, deşi aveam seminar de la 10. Aveam de gând să plec pe undeva pe la 8:30 cel târziu, ca să nu care cumva să fie trafic infernal prin Bucureşti şi să ajung târziu la seminar. Da, am plecat la 9 fără puţine minute, am alergat puţin ca să prind maxiu’, am coborât din el cu vreo 2-3 staţii mai devreme, am stat vreo 10 minute să vină troleibuzu’, dar am ajuns pe la 9:45 la facultate. Da, se poate ajunge repede din Măgurele la Piaţa Leu. La întors, am ajuns şi mai repede, cu tot cu 10 minute aşteptate (iar) pentru troleu. Mai exact, 25 minute pe troleu şi maxi + cele 10 minute pierdute în staţie, 35 minute de la Leu în Măgurele. Not that bad. Acu’, să văd mâine cum va fi. Am curs/seminar/habar nu am ce e, de fapt, de la 8 dimineaţa. La Universitate. Ayooo! Trezirea la 5:40, făcut 3in1 şi pus în termos, îmbrăcat şi plecat. Hai că n-o fi aşa rău. Cât am făcut naveta de acasă, m-am trezit şi la 4:30 ca să prind tren şi să ajung la cursul de la ora 8 dimineaţa. Deci chiar se poate trezi un student la o aşa oră devreme ca să ajungă la facultate.
Ora 17:25. M-am uitat pentru a nu ştiu câta oară la „Legături Bolnăvicioase”, în speranţa că va trece mai repede timpul şi mă voi uita brusc la ceas şi va arăta un 18:40 şi tre’ să merg să vorbesc cu tipii cu netu’. Da, nu, n-a durat chiar aşa mult filmul şi m-a şi întristat. Pentru a nu ştiu câta oară când îl văd... Aş mânca ceva, da’ nu mi-e foame şi am şi ce mânca, da’ nu mi-e foame. Incredibil, dar adevărat. Anei Wadăfac nu-i e foame. Dar tot aş mânca ceva. Şi chiar cred că voi face asta... Doar dacă înving lenea. Mai degrabă, mai bag un film ca să se mai scurgă timpul şi să se facă 18:50, să mă îmbrac şi să plec în căminul vecin, la „uşa de lângă aparatul de cafea”.
Ăsta-i un post mult mai lung decât l-am gândit iniţial...
Update.
Marţi, 15 octombrie 2013. Ora 20:06. Încă n-am net. Se pare că e o oarecare problemă necunoscută de mine, dar cunoscută (sper) de tipu’ de la net. Tre’ să apară la mine la cameră să rezolve. Sper că o să rezolve, că am nevoie de net L
Da. Marfă tare.
Ora 20:15. AM NET, VIAŢA MEA E COMPLETĂ ACUM!
Baftă-n viaţă.

duminică, 6 octombrie 2013

Studenţie şi chestii d-astea

Iată că marea zi a sosit şi a şi trecut chiar. Ziua de 1 octombrie 2013, adică ziua deschiderii anului universitar, s-a lăsat aşteptată cam toată vara. Am mers şi eu, ca orice bobocel curios şi nerăbdător să-şi înceapă un "nou capitol" în viaţă. Am ajuns, bineînţeles, puţin peste ora 11:00, când a început chestia... adică festivitatea de deschidere. Bla bla bla-uri, au vorbit nişte persoane în amfiteatrul R3 al Fac. de Chimie mult prea plin ca să mai aibă loc şi o aşchie de om ca mine. Am stat pe hol şi am vorbit/bârfit/pierdut timpul cu nişte câteva persoane.
Următoarea zi aş fi avut două cursuri, de care eu habar nu aveam. Şi nu eram oricum în Bucureşti, deci aş fi chiulit. Doar că s-au suspendat cursurile. Aw yeah, ce noroc pe mine, nu pierd absolut niciun cuvinţel. Am mers joi. La alte două cursuri. Fiecare de câte două ore. Am crezut că adorm, la cel mai serios mod, pe bancă. Păreau interesante materiile respective, parcă nu destul de interesante. De ce mi-am ales eu jurnalismul?... Deja văd o restanţă după prima sesiune de examene. Sper să se adeverească treaba cum că am probleme cu vederea şi restanţa aia să nu existe, da' cine ştie...
Vineri am tras chiulu' de la 3 cursuri, aş putea spune că-mi pare rău, mai ales pentru cursul de engleză, da' nu-s încă sigură că-mi pare rău...
Şi uite-aşa s-a dus prima săptămână a mea ca studentă. Nu mă gândesc de ce m-am apucat de facultate sau că ar fi bine pentru mine să mă las, că poate-s cam leneşă şi nu o să învăţ şi dau banii aiurea şi bla bla bla. Nu. Adică ce-am scris mai sus, că de ce am ales jurnalismul, era doar o prostie, nu vorbeam serios. Dar nici nu mă simt studentă. Mă simt de parcă am tras chiulu' până acu' de la liceu şi o să primesc preaviz de exmatriculare câteva zile din cauza absenţelor. Nu mă simt "mare", deşi, poate, ar fi trebuit să mă simt aşa încă de când am fost pe lista admişilor la facultate. Şi mai dubios e că încă nu m-am obişnuit cu metroul şi cu ieşirile; ies pe unde nu trebuie de la metrou Politehnica şi îmi spun "data viitoare, nu o mai iau pe aici!", dar istoria se repetă cam de fiecare dată. Cu RATB nici nu cred că o să mă obişnuiesc vreodată, mi se pare prea peste puterile mele de cunoaştere. Şi, mai mult decât atât, încă nu m-am mutat în Bucureşti, ceea ce înseamnă că tre' să mă obişnuiesc cu mersul cu trenul Ploieşti-Bucureşti şi invers până se rezolvă treburile. Sper cât mai curând, că, poate aşa, m-oi învăţa şi eu cu metroul...
Da, deci da, nu mă simt studentă. Şi nici nu arăt ca una. Poate ăsta-i motivul principal în faptul că nu mă simt studentă. Sau poate nu-s singura din toată grupa/specializarea/facultatea pe anul I care se simte aşa. Nu ş'tu, sper şi eu...
Mă duc pe-afară, poate încep să simt că-i toamnă. Măcar asta. Nu e peisajul ăla trist afară ca să simt că-i octombrie deja... Şi apoi o să intru în casă şi-o să dorm, că mâine merg şi eu la cursuri ca un student normal, încă de la primul, adică de la 8 dimineaţa. Yey, good luck, Wadăfac!