Pagini

miercuri, 30 decembrie 2015

mulțumesc 365/2015

Cum e o chestie să scrii la finalul anului ce ți-a adus ție bun și ce așteptări ai de la următorul, nu sunt io mai fraieră să nu fac asta, lol.
Îmi amintesc c-am scris și anul trecut, și acum doi ani... acu' poate-mi amintesc prost, ce pot să zic...
Vreau doar să mulțumesc unor oameni. Am uitat când a fost cazul.

/Vreau să mulțumesc cel mai mult profei de tv, Mădălina Bălășescu. După 2 ani și jumate de FJSC și zeci de profesori cunoscuți, am ajuns și eu la un preferat. Nu numai că la seminarul din anul II ne explica ce și cum trebuie, exact ca la proști, dar în anul III am decis să merg pe mâna ei la licență. Și nu am greșit nicio clipă. Pe lângă asta, îi mulțumesc în numele grupului de dezvoltare personală că ne-a fost alături și ne-a ajutat când ne era moralul la pământ. Dacă aș putea, aș numi-o "profa anului" sau "profa fjsc-ului", dar nu pot, așa că doar îi mulțumesc în mod public.

/Vreau să mulțumesc colegilor care, acum, în prag de final de studenție (pentru unii), încă mă mai suportă cu toate glumele de pe internet. Mă bucur să aud de la ei "de ce ești tăcută, Ano?" - e un semn că mă știu de fata aia veselă și vorbăreață și bla bla.


(puțin într-o altă formulă, dar #grupa2 e tot acolo)

/Mulțumesc profesorilor care m-au trecut în septembrie de fiecare restanță și am reușit să ajung la buget și să fiu și integralistă! Măcar în anul III!

/Mulțumesc oamenilor care mi-au fost prieteni și au decis că timpul lor e mai ok fără mine. M-ați învățat că n-are rost să-mi plâng de milă că am un prieten în minus. Oamenii vin și pleacă și eu nu pot schimba asta pentru că-s Ana.
Totodată, le mulțumesc acelora care-au rămas alături de mine, oricât de rar ne-am fi văzut sau am fi vorbit.

/Mulțumesc celor care au trecut și staționat oleacă prin 2015-le meu. M-ați învățat diferite lucruri și m-am descoperit mai mult pe mine.

/Mulțumesc lui Costin că a acceptat să ieșim p-afară într-o prea caldă seară de vară. Cam de-atunci, suntem împreună 24/7 și nu știu cum de mă mai suportă. Îi mulțumesc că o face. E unul dintre cei mai curajoși oameni pe care i-am cunoscut. Îi mulțumesc și că m-a învățat anumite chestii legate de fotografie și să lucrez în Lightroom.

/Mulțumesc mătușii mele că a adus pe lume un bebeluș superfrumos și acum nu mai sunt eu cea mai mică din neam.
Pe final, mulțumesc mamei mele că mi-e alături din ce în ce mai mult și că e puternică și sănătoasă.

Pentru 2016 nu vreau prea multe lucruri diferite de ce am acum. Vreau să-mi iasă un reportaj video marfă rău și să iau licența cu minim 9, apoi să intru la master. Și să fie vreme bună, adică nici prea cald, nici prea frig.

/Mulțumesc și tuturor celor care m-au susținut, încurajat etc. în proiectul 365/2015 (clic, că are link de redirecționare). Am primit feedbackuri din toate părțile și asta m-a ajutat foarte mult. #recomand

/Mulțumesc clubului Colectiv pentru cele mai mișto concerte la care-am fost și pentru amintiri.

Ah, pe 2016 aș mai vrea să nu mă mai cert cu nimeni. E destul de greu, pentru că-s #hateambasathor, dar o să încerc.
În rest, să curgă cu lucruri bune la toată lumea, sănătate, toate cele bune!

Semnat,
Ana Wadăfac din 2015

joi, 3 decembrie 2015

x/365 - interviu cu mine

La începutul anului în curs, fix pe 1, stăteam pe întuneric în camera unde făcuse mami bradul și mă uitam la luminițe. Și cum mă uitam eu la ele, am făcut o încercare de fotografie care mi-a dat ideea de a posta zilnic o fotografie pe Facebook - link direct aici: 365/2015

De ce Facebook?
Păi e simplu. Facebook a devenit un fel de cel mai bun mod de a-ți promova munca, pentru că toată lumea folosește site-ul ăsta și a devenit deja parte din viețile noastre. Fără să ne dăm seama. Ne-a intrat în reflex. Și pentru că totul se întâmplă, acum, pe Facebook.
Așadar am început proiectul ăsta. Este... era o provocare pentru mine. Zilnic să mă lupt cu telefonul să-mi facă o fotografie drăguță, apoi s-o trec prin niște aplicații de manipulare a acesteia și, într-un final, să mă chinui cu aplicația da Facebook.
De ce proiectul 365?
E și mai simplu decât răspunsul anterior. 365 de zile are 2015. E, într-adevăr, o provocare pentru fiecare să facă zilnic o fotografie "marcantă". Marcantă în sensul că trebuie să îți amintească ușor de ziua respectivă. Asta e și ideea proiectului, de fapt. O fotografie pe zi care să-ți amintească foarte ușor de anul respectiv.
La finele anului, după ce postez 365/365, o să mă uit la fiecare fotografie din album și o să-mi redau imagini din fiecare momențel al anului. O să-mi amintesc de oameni cu care acum probabil nici nu mă mai salut pe stradă, o să-mi amintesc de prima întâlnire cu omul cu care stau acum în casă, de trecerea de la cămin la chirie într-un apartament și muuuulte altele.

Ce am descoperit în urma proiectului?
Am răbdare. Am multă răbdare de care nici nu-s conștientă. Ambiție - pentru că nu am lăsat să treacă o zi fără să ajungă fotografia zilei în album. Bine, fie, poate treceau câteva ore în ziua următoare, dar îmi este iertară fapta, întrucât sunt puține cazurile respective și am avut motive destul de întemeiate.
Deși era frig afară, dacă nu aveam net, ieșeam o tură prin cartier, îl așteptam pe cel mai bun prieten aka Doru întârzietoru' câte 15-20j de minute, numai că-n minutele astea, apucam să postez poza zilei cu tot cu erorile telefonului meu deștept.
Pe lângă răbdare și ambiție, am avut și dorința de a-mi îmbunătăți skill-urile în ceea ce privește fotografia. Nu se prea vede asta în album, pentru că nu e ca și cum la începutul anului aveam Samsung S2 și acum mi-am luat direct ultimul model de la Canon. Am foarte puține fotografii făcute cu DSLR-ul și ăla e al lui Costin.
În urma proiectului, am descoperit că nu mi-a pierit pasiunea pentru fotografie. Drept urmare, lucrarea mea de licență o să fie despre fotografie. Mai multe detalii nu spun despre lucrare. Nu de alta, dar nici eu nu le știu.

Cum mă simt după 337 zile?
Nu prea-mi vine să cred că mai e puțin și se termină anul. Dacă nu aveam proiectul ăsta, nu cred că realizam cum trece timpul. De la 1/365 și până azi, la 337, parcă a trecut o veșnicie. De fapt, s-a simțit de parcă a fost o adiere ușoară de vânt în mijlocul verii.
E singura idee pe care-am dus-o la bun sfârșit. Aproape bun sfârșit, că mai am 29 zile.
Da, mai sunt 29 zile până la revelion și o știu prea bine. De când am trecut de 300, parcă e un fel de final countdown. Sau de pe 1 ianuarie e tot un final countdown...
În orice caz, e super mișto că știi mereu câte zile au trecut și realizezi că timpul chiar trece repede, dar eu am descoperit că așa am fost îndemnată de subconștient să fac ceva din anul ăsta. Dacă tot fac o fotografie zilnic, măcar să fie una care să îmi ofere multe informații, nu doar că am stat în casă și am legumizat ca o legumă leșinată ce sunt. Dacă era așa, puteam face 365 zile de stat în casă și făceam fotografie în fiecare seară când mă puneam în pat. Numai că, dacă ieși în oraș și ajungi acasă la 7-8 dimineața, o seară rămâne fără pat. Sau există un interval de 15 ore în care pui două fotografii.
Mai e și sentimentul că am rezistat 3 zile (!!!) fără telefon. Ce-i drept, am avut tabletă de la muncă, dar aia nu poate înlocui puișorul meu. Deci da, Ana poate exista și fără telefon. Automat, stăteam pe net un timp extrem de limitat.

Alt proiect pentru 2016?
1. Am în cap să încep un video blog (overrated și mainstream și ce mai vreți voi; sunt conștientă de asta) cu Costin Shinijikun. Toată lumea face video blog acum, dar nimeni nu o să-l facă la fel ca al nostru. Nu știu câte vizualizări vom avea sau ce păreri, dar sper să ne ținem de el. Vlogul va fi tot sub formă de 365, deci zilnic un "episod". Io nu vreau să spun "episoade", că nu fac un serial. Fac, mai degrabă, un memoriu al unui an din viața mea și-a lui Costin. Mai exact, unul dintre cei mai importanți: termin facultatea, deci party-ul ăla super fancy de la final, cu preamăritele robe, eventual bag doi ani un program de master, o să învăț să gătesc (sper! altfel mă părăsește bărbatu'), plus multe alte idei și chestii "programate" a se întâmpla în 2016.
2. Licența. Da, e un proiect pentru mine, pentru că fac un produs TV. Deci chiar proiect. Vreau să iasă unul mișto, care să-mi deschidă drumuri către un eventual loc de muncă în domeniu. Cam așa mă gândesc.
3. Să mă fac fată de casă.
După ce m-am mutat cu toate catrafusele la Costin, Isabelle (zisă și Iza Priza) mi-a trimis următorul mesaj: "acum ești femeie măritată la casa ta. și eu boschetară. n-o să mai fie chiar la fel." - Nu m-am măritat (încă), dar faptul că m-am mutat cu neicu'... chiar are un impact emoțional asupra mea și a apropiaților. Mă maturizez, fac treburi d-alea în casă cu stat în bucătărie (mai mult degeaba) și gătit (da' nu prea) și făcut curat (când nu e Costin acasă, pentru că îl văd că stă și vreau și eu să stau) și d-astea. Adică nu ne mai permitem să ieșim și să bem până la închiderea clubului, deja avem responsabilități, facturi de plătit și-un viitor de clădit. Cam așa ceva.
4. Să intru la master. Se numește PMAV, adică Producție Multimedia și Audio-Video. Nuștu cu ce-o să mă ajute foarte mult, dar e cam singurul program de master de la facultatea mea care-mi face cu ochiul. La altă facultate nu am considerat să merg. Am căutat informativ la UNATC, vrând să merg pe ceva video, mai mult; nu m-a atras deloc. Rămân la FJSC-ul vieții.

Cam astea-mi sunt planurile pe 2016. Momentan.

Până una alta, încerc să-mi amintesc de fiecare emoție din facultate și să mă bucur de colegii pe care-i am acum până nu trece timpul imediat și realizez că o să mergem fiecare la o altă facultate pentru master sau unii chiar în alte țări. Eu sper, totuși, să rămân în legături cu oamenii ăștia. Față de liceu, când abia așteptam să termin cei 4 ani, acum simt ceva negativ, parcă aș vrea să mai fiu în grupă cu ăștia încă 2 ani. Sunt oameni foarte de treabă și abia ne-am ciondănit în 2 ani, cât au trecut până acum. Unii s-au lăsat, alții s-au mutat, au venit unii și i-am văzut cum au plecat la fel de repede, adică abia ne amintim de ei, dar există acest grup de 22 oameni care încă-s acolo. Când profii ne cer lista de prezență, o scriu imediat, îi am pe toți în minte, parcă am capul imprimantă și scot lista la bandă rulantă.

Am trecut cu bine de 337 zile. Au avut loc tot felul de evenimente din viața mea și sunt fericită că sunt aici să scriu postul ăsta și să-mi fac un plan pe noul an.
Acu', sunt oleacă interesată de cum au trecut 337 zile ale celor care dau clic pe blogul meu și ajung la postarea asta. Deci... Cum au trecut, la tine, 337 zile, momentan, din 365?

Am mai realizat că am 40k+ vizualizări pe blog și 5 persoane "interesate". Și nici nu mi-am dat interesul prea mult pentru blogul ăsta. Next step: reclamele, ca să fac și un ban, totuși.
Mulțumescu-vă, simpaticilor, pentru clicuri! La mai multe! :)

joi, 5 noiembrie 2015

Scrisoare către nimeni

Nu scriu asta pentru că aș avea o părere diferită față de a ălora din jurul meu. Sau pentru că aș vrea atenție. Mă piș (scuzați-mi limbajul huliganic, stradal) pe ea de atenție, la fel cum o fac când vine vorba de politică.
Nu-mi place politica.
Nu-mi place istoria. Niciodată nu mi-a plăcut. Nu mă interesează trecutul și cine a murit pentru mine. Mă interesează prezentul și ce-mi rezervă viitorul. Mă interesează dacă am bani să-mi cumpăr mâine o pâine și dacă o să am bani să-mi clădesc o familie.
Nu-mi place politica. Niciodată nu mi-a plăcut. Niște dobitoci cu studii superioare care întrerup circulația în miezul zilei pentru că nu pot aștepta, pur și simplu, ca toți ceilalți, să se facă verde la semafor. Niște inapți din multe puncte de vedere care nu știu cum să rezolve problemele țării, dar nici nu se chinuie. Sau poate c-o fac, dar cine să-i creadă? Mi-e scârbă s-o mai văd pe mama cum se chinuie pentru mai puțin de 2.000 lei lunar, din care să plătească rate la bănci. Rate la bănci. Toate făcute ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Mărunțiș adunat pentru o ciorbă caldă seara când vine moartă de oboseală de la munca pe care handicapații de a conducere probabil că nici nu o cunosc. Mama lucrează de dinainte să se gândească măcar să mă conceapă în același domeniu. Salariu ei se mărește din an în paște și e puțin considerabil, având în vedere că taxele și impozitele cresc și ele.
Mi-e scârbă de când mă gândesc că mâine merg la facultate. Facultate, hah. Mă gândesc că facultatea mea nici nu are un sediu doar al ei, cum au facultățile normale. Și, ca să vezi, e o facultate din cadrul primei universități a țării. Te piși pe ea de clădire, că se dărâmă pe tine. Ți-e frică să te urci în lift, pentru că deja au existat probleme nasoale. Mă duc la facultate ca să învăț cum să fac jurnalism, în timp ce idioții din presa actuală scriu baliverne despre morții din Colectiv. Jurnalistele vieții care sunt superfericite cu meseriile lor plătite cu 1.500 lei la Antena3. Jurnaliști care au ajuns să le placă să mănânce căcat după ce au acceptat să facă asta la îndemnul "șefilor". Oricine poate face asta, dar nu mai sunt locuri vacante. 
M-am plictisit să caut locuri de muncă și toate încercările mele să fie în zadar, deși cv-ul meu nu e gol. M-am plictisit să mă duc la facultate și să ascult disputele colegilor mei PSD vs PNL. M-am plictisit să nu fac ce-mi place, pentru că nu am bani pentru materiale, bani nu am pentru că nu am job, job nu am pentru că nu interesează pe nimeni, cu adevărat, câte știi tu să faci, atâta timp cât ai pretenție de un salariu minim pe economie. Până și minimul pe economie e mult azi. M-am plictisit să fiu plictisită zilnic. E un cerc vicios, de fapt.
Totuși, nu ies în stradă. Respect celor care sunt curajoși și-o fac, și-au făcut-o și ieri și acum tremură ca pinguinii la Universitate. Eu nu o fac. E cald și bine acasă, în pat, și nu consider că prezența mea infimă o să schimbe cu ceva. La 40 de kile ale mele și tremuriciul pe care-l am și la cea mai mică adiere de vânt, chiar nu consider că am ce căuta în stradă. Nu-s făcută pentru scandal, ceartă, revolte și alte alea. Mă revolt cum pot și io, cum m-a lăsat Ăl de sus. Dumnezeu cu mila. 
Sincer și cu tot respectul meu. Dacă nu e revoluție, nu mișc un deget. A demisionat un prost, a mai luat pe unul la pachet, a demisionat apoi încă unu', dar mai sunt aproximativ foarte mulți. Dacă ar fi să calculez câte astfel de revolte sunt necesare ca să demisioneze toți tâmpiții... #amfostproastălamatematică. 
Sunt pesimistă și nu-mi pasă. Poate par rea. Ei, chiar sunt mai rea așa, uneori, din când în când, da' nici asta nu mă mișcă prea tare. Vocea mea e prin cuvinte scrise, nu rostite. Sună mai bine așa, chiar dacă-s rârâită și sunt "drăguță". Hah.
Nu-mi pasă de multe lucruri. Politica e pe primul loc, în caz că nu am dat asta de-nțeles până acum. Îmi pasă doar de mine și de cei apropiați. De mama, de iubit, de familie, de prieteni, de d-ăștia. Nu-mi pasă dacă Ponta și-a dat demisia sau ajunge nu-știu-ce-alt-inapt în locul lui. Mă interesează dacă mami e bine, dacă verișorul meu mai e bolnăvior, dacă iubitul meu și-a luat pastilele, dacă prietenii mei dorm și mănâncă destul. 
Nu-mi pasă dacă Way Too Happy Daniel (am învățat asta azi, din news feed) se frustrează pe subiectul "Colectiv" sau dacă catedrala mântuirii neamului ajunge, printr-o minune, spitalul neamului. E o clădire vis-a-vis de catedrala din Ploiești care are de ceva ani buni un banner uriaș. Pe banner-ul ăla scrie ceva gen că acolo o să fie spital de copii. Păi când? Când, mânca-ți-aș? E clădirea aia cu praf pe și în ea de poți să mai faci înc-o clădire din el. De ce nu se face nimic pentru spitalul ăla? Clădirea "mamă" există, dar, mai departe, ce facem cu ea? E frumoasă, în centru, mare. Las-o acolo, că dă bine orașului o clădire cât catedrala de înaltă.
Nu-mi pasă de multe lucruri, am mai scris-o o dată și-o mai scriu de câte ori vreau.
Nu e vorba că nu-mi pasă de țara asta. Țara e mișto, oamenii sunt și ei mișto, având în vedere ce repede se pot organiza când e vorba de scandal în masă. Țara asta merită văzută, vizitată, prin toate ascunzișurile ei. Sistemul politic cu totul, de ăsta nu-mi pasă. Nu mă interesează cine ne conduce și unde ajung, atâta timp cât am unde sta, ce mânca și pe cei dragi aproape. Nu vreau să plec din țară decât în vacanțe. Îmi place aici. M-am născut aici, limba română e frumoasă, România e frumoasă. 
Indignați-vă voi și pentru mine, că io încerc să mă bag pe partea aia zen, din care sper să nu mai ies vreodată. Nu vreau să mă cert, nu vreau scandal, scandări și alte d-astea. Vreau să învăț, să am un job ok, eventual în domeniul jurnalistic, care, apropo, e cam mort. Vreau să învăț să gătesc, vreau să îmi cumpăr curând apartament unde să mă mut cu viitorul meu soț și să facem un copil frumos ca noi. Vreau să stau cu el, la masă, în 15 ani, și să-l învățăm pe copil la nebuniile pe care le facem noi acum, ca să fie pregătit. Vreau să am unde mânca o mămăligă cu o sarma când vin de la muncă și să nu duc grija banilor de pe o zi pe alta.
Vreau să fiu liniștită. Fără incidente nasoale când merg la un concert de roacheri sau repări sau eu mai știu ce. Să o văd pe mami fericită. Să mă văd eu fericită, cu familia și prietenii.
Văd cum toți se revoltă. Unii pe stradă, alții pe Facebook. Bravo vouă. Eu nu mă revolt. Tensiunea mi-e ok, pulsul normal, nu mă doare nimic, mi-e dor puțin somn. 
Eu nu mă revolt. Eu mă descarc în scris și nici măcar nu mă gândesc la vizualizări. Mă gândesc doar la faptul că sunt rea uneori.

Nu-mi pasă de altceva decât de mine. Urâți-mă pentru că-s egoistă. 
"Nimic nu se pierde, totul se transformă." - Antonie Laurent de Lavoisier

P.S. Până nu ajung la guvernare oameni simpli, ca ăștia de ies în stradă, nu consider că o să se schimbe ceva considerabil în sistemul politic.

joi, 29 octombrie 2015

Ghid: cum să te porți la un eveniment

Există acel moment când "iar n-am mai scris pe blog de când eram mică"...
M-am tot gândit s-o fac, dar sunt o persoană dificilă. Uneori am o ambiție năstrușnică și nu mă las până nu iese treaba fix cum vreau, alteori mi-e lene și să mestec mâncarea. There's no in between. #proudofme #not

În ultimele câteva habar nu am câte luni de când n-am mai scris p-aici, mi-am dezvoltat latura de hateriță și mai mult. Am participat la mai multe evenimente gen ăă concerte și cam atât (cred) și am tot văzut fel și fel de publicuri și de comportamente, care mai de care mai animalic.
Așa că, ghid.
Cum să te porți la un eveniment
(o să mă leg mai mult de concerte, pentru că astea-s mai frecventate de cei de vârsta mea, adică cei avizați)

1. Vestimentația
Nu îți spun eu cum să te îmbraci, că nu-mi pasă, plus că merg pe ideea că fiecare se îmbracă cum vrea. Numa' că... Da, numa' că. Nu te poți îmbrăca exact ca "pe tarlaua mă-tii". Adică poți, da' nu e foarte fancy din partea ta. Doar dacă vrei să ieși neapărat în evidență prin extravaganța ta, oricare ar fi aia.
Mai exact, nu te poți îmbrăca în rochie sclipicioasă și să porți pantofi cu tocuri de minim 15 când tu mergi la un concert de muzică underground gen Macanache sau la lansarea Cred Că Sunt Extraterestru. Adică Macanache are un stil fix paralel cu al tău, un adidas Nike și unul Adidas, iar ceilalți sunt out of your space - literally.
Încearcă să te mulezi pe eveniment. Dacă vrei să mergi la lansare la Cedry2k, spre exemplu (sâmbătă, Colectiv), dar nu ai haine adecvate, ori nu mai mergi, ori te porți cât de casual poți.
/masculi sclipicioși n-am văzut. momentan.

2. Comportamentul 
- cred că ăsta era cel mai important aspect
Așa cum am zis și la 1, nu poți să te prezinți ca pe tarlaua mă-tii (îmi place expresia asta). Serios. Tuturor ne place atenția într-un moment al vieții; că ai de prezentat un proiect și ai nevoie de atenția colegilor sau că ești trist și vrei atenția unei persoane anume, tot atenție e. Doar că... dacă tu dansezi de parcă ești o mâță drogată cu prenadez pe o trotinetă. Te rog frumos, abține-te. Nu numai că deranjezi pe cei din jurul tău, mai ales dacă evenimentul e full house, dar ești și... (nici nu știu cum să mă exprim cât mai frumos)
Nu poți să dansezi de parcă nu e nimeni în jurul tău, pentru că ghici ce! nu e loc nici să respiri, nu te mai chinui să îți etalezi talentul pe ringul de dans, mai ales dacă ești aritmată. Ce înseamnă să fii aritmat? Adică să dansezi pe hip hop cum dansezi pe dnb, să nu simți ritmul, bătaia de tobe în sânge. Și să fii beat/beată mort/moartă. Da' cred că și dacă-s beată, tot am ritmul acolo unde trebuie.
În numele veșnicilor oameni din jurul tău din cluburi, învață ritmurile, simte vibe-ul, ascultă muzica și alte d-astea.
/rar am întâlnit masculi cărora să adresez acu' acest punct 2.

3. Atenția
Aici mă refer la atunci când ai o bere în mână și nu știi ce să faci cu ea. Dacă nu ai unde să o așezi când te doare mână, clar nu o pune pe scenă. Nu de alta, da' știi, pe scenă sunt cabluri, aparaturi pentru artiști, ca să asculte bovina din tine muzică. Nu le strica munca, nu îi provoca și în niciun caz nu îi face să cheltuie niște bani aiurea pentru că ești tu cu capu' și ai dat din greșeală peste sticla de bere, vărsându-se fix pe obiectele electrice și stricându-se. Ție-ți pare rău de bere, normal, că nu știi cât de scumpe-s alea dă pă scenă. Ca să nu plângi după prietena ta blondă vărsată, ai grijă unde-ți pui berea dacă te doare așa rău mâna ca s-o mai ții oleacă până o termini.
În timpul concertului, clar nu lăsa băutura pe scenă. Nu numai că artiștii poate au chef să sară și scena se poate mișsca, berea ta să se verse pe firele lor și să plângeți toți, da' tu chiar nu ai prins punctul 2 și dansezi ca o haimana posedată de deavol și te nimerești să cine știe pe unde dai bere. Ori pe tine, ori pe ăia de lângă. Orice-ar fi, irosești bere. Fii mai atent/ă, că sunt copii care n-au ce mânca și tu verși berea ca să arăți cât de tare te-a făcut mă-ta.

4. Fii receptiv
Dacă cineva îți atrage atenția în legătură cu faptul că ești neatentă (punctul 3 integral), încearcă măcar să auzi exact ce zice. Când o gagică de vârstă aproape dublă față de-a ta îți zice de la 10 metri "ia berea aia d-acolo, că o verși peste alea și nu plătești tu reparațiile", tu nu fi retardat/ă și să arăți că e totul ok și apoi să dai berea pe gât făcând contact vizual și că ești tare-n ....... și poți bea juma de bere pe nerăsuflate. Ești doar pe lângă.

Io, de fapt, ca să rezum, mă refer la faptul că, deși faci ce vrei, cum vrei, când vrei, tre' să ai, totuși, o limită. Limita începe atunci când intri în zona de confort a celor din jur.
Atât.
Fii cuminte.
Și, dacă ai sub 18 ani, acceptă ideea că încă nu poți participa la orice eveniment. E în politica oricărui pub/club unde se vinde alcool. Și tot puburile și cluburile astea au dreptul de a-și alege clientela. Dacă tu te porți ca un om al peșterii adus la oraș, nu te plânge că te scot ăia afară cu bodyguarzii.
Poartă-te frumos, ce naiba!

Atât de la fața locului, revenim cu detalii.
I kiss you on the souls.

P.S. Cred că refrenul d-aici e scris pentru oamenii ca tine.
#putred

miercuri, 15 aprilie 2015

Gossip Ploieşti sau cum să... n-am, nu pot, mi-e ruşine

Şi cum căutam eu gif-uri sau meme-uri pentru un articol pentru site, uite-aşa mi-am amintit de bannerele din Ploieşti cu "Gossip Ploieşti", aşa că am făcut ce tot ţineam de vreo 3 luni: am intrat pe site. Site-ul sună ok, ph-online.ro, meh. Dar mă interesa o ramură specială a site-ului, aia de gossip, tată. Şi-am găsit-o imediat, normal, vecină cu actualitatea, mai importantă ca politica sau eu mai ştiu ce. În fine, eu vreau să mă leg, pentru că sunt o hateriţă declarată, de ramura asta, care sincer, BĂ SINCER, e o mizerie absolută. Am mai văzut mizerii la viaţa mea, dar aşa ceva... aşa ceva niciodată.
Bă, taică, îţi faci şi tu un site, site pe oraş, că nu e chiar atât de mic încât să nu se întâmple un furt, un accident grav, o alea alea. Okay, bun, ne facem site pe Ploieşti, dar de ce ************ ai face o pagină de gossip în care să scrii despre câte bagaboante s-au mai găsit în Colegiul Naţional Mihai Viteazul (un simplu exemplu de liceu menționat pe site) şi ce poze trimit ele gagicilor lor, ăia se oftică pe faptul că bagaboantele şi-au găsit pe unii cu mai mulţi bani şi pun pozele pe net (ce dobitoci, ce joc gen "mă duc la doamna şi te spun"), despre cea mai populară fată din Ploieşti, conform like-urilor de pe Facebook sau cu ce maşini merg elevii la liceu. Îmi vine să vomit, sincer. Din calitate de studentă la Jurnalism cu aspiraţii destul de înalte, că mna, chiar nu vreau să scriu la CanCan, pot spune, pentru prima oară, cât pot de sincer, că mi-e ruşine de cine primeşte titlul de jurnalist/ziarist. Mi-e ruşine că există oameni d-ăştia, mi-e ruşine că Ploieştiul are imaginea asta, cu ce se gâseşte în băile din cluburi (îţi dai seama, e o baie, oamenii merg acolo să-şi facă nevoile, de ce te miri că găseşti excremente umane?) sau cât de porno sunt elevele din Ploieşti. Declaraţiile unui băiat care a fost părăsit de iubită EXCLUSIV INTERVIU ÎN CARE SPUNE TOTUL DIN RELAŢIA LOR, de ce ar interesa-o pe mama sau pe mătuşa de relaţia unui adolescent? sau INCREDIBIL! află care este cea mai nouă relaţie din Ploieşti. Bă, tată, bă, prostiile astea sunt scrise de cineva luat drept jurnalist. Şi eu mă chinui să citesc pe site-uri din afară şi să găsesc informaţii chiar demne de citit care să mă ajute pe perioada cât îmi găsesc un job în domeniu. Păi, dacă-i aşa, mă las şi eu de treabă, şi de facultate, eventual, mă apuc să stalkez fetiţele din Ploieşti şi să le cataloghez drept cea mai populară şi cea mai nepopulară şi iau interviuri unor puşti necunoscuţi despre cea mai dură ceartă a relaţiei lor.
Ăsta e jurnalismul din zilele noastre. Ne interesează unde au făcut revelionul nişte fete pe care nu le cunoaşte o ţară întreagă, nici măcar un oraş întreg (eu nu am auzit de 95% din oamenii despre care se scrie acolo, şi sunt născută şi crescută în Ploieşti, abia la 19 ani am plecat la facultate), ne interesează cum s-au pozat "cele mai sexy ploieştence lângă brad", nu că Bădescu (primarul) e la pârnaie sau că tot oraşul arată ca un şantier şi Dumnezeu ştie dacă peste un an, când se preconizează, o să arate normal, iar.
Şi sunt sinceră până la capăt, vă dau un sfat prietenesc: lăsaţi-vă, serios. Aţi dat bani pe bannerele alea ca să promovaţi o mizerie. Gândiţi-vă la reacţiile celor care trec prin Ploieşti, văd reclama, intră pe site şi citesc ceea-ce-nu-pot-fi-numite-articole despre elevele porno XXX omg dă clic aici sau se dezbracă şi de piele. În loc să arătăm lucrurile frumi de la oraş, adică... muzeul de istorie, văzut deja de toată lumea, muzeul ceasului care nu mai e deschis şi am putea face ceva să-l redeschidă sau casa memorială a lu' Nichita Stănescu sau nuştu ORICE POZITIV, promovăm ceva ce nu interesează pe majoritatea din oraşul ăla.
Serios, faceţi oraşul să fie văzut mai naşpa decât e deja (aka satul de lângă Bucureşti).
Vă salut cu respect, mă duc să fac jurnalism de calitate.
P.S. Îmi asum consecinţele pentru articol. De fapt, mă doare undeva de ce reacţii o să primesc la treaba asta. E fix părerea mea, dacă se frustrează careva înseamnă că am atins un punct sensibil. Mulţumesc mamei şi prietenilor şi colegilor şi, mai ales, celor care mi-au dat titlul de "hate ambasathor". Pwp.

luni, 23 martie 2015

pentru drăcovenii şi nu numai

Mi-am verificat ca orice blogger normal statisticile ălea, chestiile, am intrat la un oarecare articol (clic pentru articol.........) unde-mi e menţionat blogul (poftim reclamă), articol scris de Vasile de la TNR, Utopia BalcanicăMîţa cu î din i (care tot din Utopie face parte, da' io-s mai fraieră aşa) şi cine ştie pe unde mai scrie nenicu', am găsit-o acolo pe Crenguţa, colegă şi prietenă cu Dorina, prietenă cu mine, ambele colege dă facultate, doar că ele e mai mari ca mine. La Crenguţa m-am amuzat oleacă, mi-a captivat atenţia, mai ales când am dat de articolul "something something ***BUSUIOC*** something something". Fusăi tare curioasă de ce a scris ea acolo, încât am căutat produsul pe internet mai multe. Ei, nu foarte multe, de fapt...
Deci, ca să înţeleagă tot omu'. Vasile, care este pe persoană fizică, şi alţi magnaţi au dezvoltat şi şlefuit o aplicaţie ce poate fi găsită sub denumirea "Busuioc". Nuştu care-i treaba exact, io am informaţii doar din articolul Crenguţei. Ideea e că-ţi scoate toţi deavolii din tine şi din locurile pă unde umbli. Am intrat pe Google Play şi mi-am descărcat aplicaţia, am dat cu busuiocu' prin cameră şi mi-a zis că am alungat 20 de draci, mai am 10 până la următorul rang, iar rangul meu actual este: păgân bine intenţionat. Băi, ce-i drept, am ceva din Satana prin camera asta, tre' s-o exorcizez bine. Noroc cu Vasile şi Sfântul său Busuioc, altminteri, cine ştie când apucam io să sfinţesc lăcaşul meu de cult?
Nuştu, domnu', dacă aplicaţia e şi pentru burghezii posesori dă aifon. Ar fi bine să, că are şi ei nevoie de busuioc în buzunar.
Mulţam, Vasile, sper să citeşti articolul ăsta fără să fie nevoie să te trag de mânecă, sper să-ţi ajute Dumnezeu şi Măicuţa Domnului an veaţă!
Valea toţi pă Google Market şi luaţi-vă aplicaţia, e pe moca, nu de alta... şi ce e moca, nuştu cum să vă spun, da' e chiar ca la pomană: mănânci şi bei cât poţi, că doar nu dai bani. Purificaţi-vă sufletele, cât şi pe ale prietenilor. Abia aştept să se-ntoarcă Ade la cămin ca să pot s-o exorcizez în voie. Şi abia aştept să ajung mâine la facultate, mă duc lângă secretariat şi dau cu busuioc cât mă ţin mâinile.
DOAMNE-AJUTĂ!
Amin!
Later edit: dădui share pe feisbuc la articol şi n-am putut să nu-i trec în acatist pe oamenii mai sus menţionaţi.
P.S. ştiu că vreţi să vă simţiţi ca în video-ul ăsta, aşa că nu ezitaţi:


Dramele studentului: RegioTrans şi Maria&Ion

Tragedie în rândul studenţilor din Bucureşti! La dublu!
Ca să vezi şi să nu crezi, RegioTrans nu mai există. Aşadar, studenţii provinciali tre' să meargă iar cu CFR-ul acasă spre Ploieşti, Buzău, Braşov şi altele, ajungem noi pân' la vacanţa de vară, nu-i bai. Păcat, era o companie de trenuri privată foarte utilă, călători erau, acuma, domle, şi cu trenurile ăstea...
Ca să vin de la Ploieşti, doar 60km (da, n-am permis de conducere, n-am oricum maşină, sunt de şcoală veche, îmi place să merg cu trenul), tre' să mă lupt pentru viaţa mea într-un tren de la CFR. Ca să nu mai spun că doamnele de la casele de bilete sunt aproape la fel de drăguţe ca secretarele de la FJSC... şi ca să nu mai spun că e bătaie între bătrâni pe locuri mai ceva ca-n autobuz. De-asta alegeam RegioTrans. Chiar dacă era full de studenţi, nu mă deranja, ajungeam în maxim o oră acasă, super dandy, era totul ok, de obicei prindeam şi loc să stau jos, cam greu când mă întorceam la Capitală, ce-i drept, că bagajele braşovenilor sunt foarte obosite, săracele, şi tre' să se odihnească pe canapele, lasă oamenii să şadă în picioare. Dar era ok, iubeam RegioTrans. :( acu' tre' să duc nişte dureri mai ceva ca ălea ale facerii când mă împinge o babă din spate că dom'le ea vrea să urce în tren. Da' hai hopa că şi io tot în tren vreau să urc, nu am ieşit la plimbare pe peron şi subit m-am îndrăgostit de uşile unui personal spre Ploieşti. Firia naibii tu să fii de nebună, te caută moartea p-acasă şi tu pleci la agăţat prin ţară fix cu trenul cu care pleacă 75% studenţi...
Şi mai mare păcatul şi necazul a fost când am aflat că s-a închis prea faimosul restaurant Maria şi Ion, situat în Regie. N-am fost în veaţa mea acolo, da' am plănuit de 2-3 ori să merg, circumstanţele au făcut să nu ajung, că mna... Dar am fost tristă când mi-au spus colegii treaba asta. Cică s-a dus ANAF-ul cu japca peste ei şi au găsit nereguli peste tot. Păi, bă, băiatule, să te duci tu, ca ANAF, la Maria şi Ion, e ca şi cum te-ai duce în camera unui student din Regie, chiar crezi că E NORMAL SĂ ÎNCHIZI RESTAURANTUL TUTUROR? Sunt oameni care-ţi făceau viaţa acolo, era ca o casă pentru ei. Practic, i-ai lăsat pe drumuri, băi, nene. V-aţi lovit la cap, am impresia. Întâi ne luaţi RegioTrans, acum Maria&Ion, mâine ne luaţi pâinea de la gură!
Acu' la modu' serios, e chiar tristă treaba cu RegioTrans, pentru că CFR sunt zgârciţi şi nu bagă 432534 vagoane la o locomotivă pe ruta Braşov - Ploieşti - Bucureşti, abia dacă ai 4... Da' asta e, ce să şi faci... Aşteptăm să dea o ploaie d-aia de creşte porcii, creşte pateu', se face vagoane, creşte număru' de călători, se îmbunătăţeşte CFR-ul.
Apropos, CFR vă urează "Crăciun Fericit alături de cei dragi" şi-şi cere scz de întârziere.
Iar legat de Mariah and John, ce pot să spun... o să se redeschidă, la cererea publicului. Altminteri, iese cu proteste ale studenţilor la Universitate. Păi da' unde să iasă, dom'le, studenţii să se relaxeze la sfârşit de săptămână? În Kultur e plin în fiecare seară, se refugiau şi ei acolo, aproape de cămin, eventual, dacă stăteau prin Regie... Aţi închis restaurantu' şi e ca şi cum aţi fi luat acadeaua din gura unui copil. Fraieri şi ăştia de la ANAF, nu se gândeşte anainte să anchidă un local cu o prestanţă ca a celui tot menţionat mai sus. Păcat, mare păcat.
Lasă, mey, nu fiţi trişti, totul o să fie bine! Priviţi partea bună: ... nu ştiu care e partea bună, da' sigur există una!
Până una alta, a, uite o parte bună: mai mult timp să vă faceţi temele pentru facultate şi să învăţaţi, că bate sesiunea la uşe!
Până una alta, da, mi-am adus aminte că am nişte treabă importantă, şi anume să stau degeaba. Nu mai fiţi trişti, nu mai plângeţ', Mariah and John rămâne în sufletele tuturor! Încă puteţi să minţiţi poporul dând un check-in acolo; îi făceţ' pă toţ' să dea o fugă să bea o carafă de vin.
E ok, bă, e ok, vă salut respectuos, multă sănătate şi e de-ajuns, deocamdată.
Amin!

vineri, 23 ianuarie 2015

Ce se întâmplă pe Facebook? - post de "s0z prietenii mei"

Ăsta este un post de "îmi pare rău, vă cer scuze" tuturor celor din lista mea de prieteni de pe Facebook. Explicaţia e cam aşa:
Stăteam liniştită pe treaba mea, dădeam scroll pe News Feed, ca o disperată de Facebook ce sunt, când îmi apare un link interminabil, iniţial credeam că e o imagine, da' las-o-n mă-sa, cât de lungă să fie imaginea aia, cu ceva scris în poloneză. Dau frumos scroll până nu îmi mai simt degetele şi ajung la capătul nenorocirii: este chiar un eveniment. Şi este acesta: https://www.facebook.com/events/976047759091971/
M-am distrat dând câteva invite-uri pe ici, pe colo, 2-3 share-uri, ca să dispere şi alţii cu scroll-ul, până când am constatat că e chiar amuzant. Am continuat să dau şi să răspund la comentarii de la event, mesajele în Inbox curgeau "fmm Ana ce-ai făcut" "Ano, ce-i ăla, te omor" "MI-AI BLOCAT FACEBOOK-UL!" etc., până când am găsit asta: https://www.facebook.com/events/720308554749969/?ref_notif_type=event_mall_comment&source=1
M-am distrat şi mai tare când am primit print screen-uri cu notificările oamenilor, dacă se mai pot numi notificări. Aproape m-am dat cu capul de masă, literalmente, când am văzut reacţiile "păţiţilor" mei (Ade, colega de cameră, poate confirma cât de amuzată eram). Am râs cu lacrimi şi am rămas fără aer.
Am simţit nevoia să mă lămuresc de faptul că nu am luat viruşi, ci doar am găsit total random pe News Feed prostiile astea două. La primul am făcut mai multă reclamă, al doilea era deja "mainstream".
Vă cer scuze pe această cale şi sper să nu fiţi prea furioşi pe mine.
M-am simţit ca la boom-ul de goings la ziua Izabellei, doar că acolo nu era nevoie de atâta răbdare şi atâţia muşchi la degete ca să dai scroll.
Vă pupă Anuţa, o să pun acatiste la biserică să mă iertaţi!
#s0z #pwp