#BLP13 fără ghinion

Sâmbătă, patru martie două mii șaptișpe, a avut loc ediția treișpe a Bloggers Lan Party.
Am mers acolo cu cei de la Carbon și joculețul Link Twin, dar și cu Gray Dawn, un first person horror game care abia aștept să se lanseze pentru că îmi place de mor.
Revenind la #blp13, ediția asta n-a fost deloc cu ghinion, ba din contră.
Au fost concursuri peste concursuri, competiții peste tot, premii care mai de care și oameni foarte veseli.
A existat un campionat de NBA2k17, la care m-am băgat și eu, chiar dacă nu știam să joc. Ideea era să existe echipe de fete cu băieți, antrenați de Skizzo Skillz, invitat special, și premiile au fost două PS4 Pro și alte chestii micuțe (micuțe comparativ cu o consolă) de la parteneri și sponsori. Am făcut echipă cu Neștian și antrenorul nostru personal a fost Marius Vasilescu. Din păcate, lipsa mea de experiență s-a făcut simțită atunci când am ieșit în optimi. Aia e, data viitoare o să joc mai bine. Dar nu sunt supi, Vasilescu mai sus menționat a făcut echipă cu nimeni alta dăcât Ami Radu. Zic ”nimeni alta” pentru că Ami joacă NBA mai mult decât aș putea eu să realizez. De-asta au și câștigat finala aia marea, câte un PS4 Pro și NBA2k17 și multe doze de Sprite și încă ceva într-un plic albastru misterios.
Pentru prima mea experiență la NBA2k17, a fost super fun. Chiar am învățat să joc, surprinzător. Mai am de mâncat, bineînțeles, până să ajung să joc cel puțin mediocru, dar stau bine pentru o fată care nu le are cu astea în general. Sper să fie NBA și la BLP14 și atunci sigur nu mai ies în optimi. Măcar pe locul 2 o să ajung.

Pe lângă astea, au mai fost Fifa, Battlefield, Guitar Hero și ceva board games. În zona de board games n-am ajuns să văd ce se petrece, fiind în marea parte a timpului la standul Cardon.
Am avut și 4 musafiri ffffffff simpatici, unul dintre ei fiind internul de la DBO, Tony Ciubuc. Altul a fost Chili, frumoasa Sprinkles și un domnișor (cred că domnișor) al cărui nume nu l-am aflat și nici poză nu găsesc.
Oameni frumoși și mulți, atmosferă de reuniune de la liceu unde te vezi cu unii și alții și vă întrebați reciproc care mai e treaba și ce s-a mai întâmplat. Glumițe, stres la jocuri, multe camere care filmau prin jur.

Seara, după ce ne-am dat sufletele pe unde am nimerit la etajele 2 și 3 ale Impact Hub, ne-am petrecut ficații în Shoteria aia nouă, aia cu cocktailuri super bune. 10/10 recomand gin cu sifon și Tatratea cu merișoare.

Pentru toți cei care vor să vadă mai multe, am poze, dar mi-e lene să le scot din telefon.
Dar vă las link de la cele de pe pagină: https://www.facebook.com/media/set/?set=a.705219999658684.1073741849.140591512788205&type=3
Vă las și câteva video. În unele din ele, se poate auzi cum cineva aclamă Carbon și Link Twin - da, eu sunt aia, mulțumesc participanților că au râs și nu m-au lăsat să par penibilă p-acolo.
- https://www.facebook.com/BitDefenderRO/posts/10155152980182318?match=YmxvZ2dlcnMgbGFuIHBhcnR5LCNibHAxMywxMw%3D%3D
- https://www.youtube.com/watch?v=PcQBHbcncsg
- https://www.facebook.com/marius.calin.page/videos/1803533953302142/

În rest, ce să zic, de toate binele și nelipsitul ”Vasilescu și cu Ami au venit să vă ia banii!”
Ne vedem la #BLP14 la fel de frumoși și zâmbăreți. :)

Ăștia sunt locatarii de pe ”Scara Blocului”, cu tot cu Dragoș Cristache răpus de oboseală.

Cum mi-am făcut părul mov: dezvăluirea secretului

Am văzut că sunt la modă articolele despre cum gagicile/fashionistele/whoever și-au colorat părul roz, mov, albastru, verde în buline, căcăniu în dungi și altele. Eu de ce să nu vă dezvălui secretul meu, în cazul acesta?
De aproximativ un an am dat roșul pe mov, am simțit nevoie de schimbarea asta și oricum roșu pot avea oricând fără vreo problemă. Dar mov... ei! e altceva. Ceva ce n-am mai avut.
Nu sunt fană a vopsitului la salon, să dau tot salariul pe o chestie pe care o pot face acasă cu același rezultat (mai mult sau mai puțin).

Fiți pe fază, urmează să-mi dezvălui secretul!

Ca să ajung la acea nunață de mov am folosit... fiți super atenți... violet de gențiană!
Da, chiar acea soluție de la farmacie. O sticluță costă undeva până în 5 lei și îți ajunge fix cât vrei.
Mai ai nevoie de un lighean în care să pui apă, câteva picături de soluție și podoaba capilară. Ah, și niște mănuși de unică folosință eventual, ca să nu-ți colorezi și mâinile.
Deloc greu și nici nu pătează. Eu, una pe persoană fizică, nu m-am trezit cu hainele mov sau nu fața de pernă distrusă, așa cum speculează oamenii din popor că s-ar întâmpla.
Bineînțeles, înainte să-mi arunc violetul de gențiană în păr, am fost blondină. Și asta pentru că am vrut un mov turbat, nu unul închis la culoare. Altminteri, ieșea și din ce mai rămăsese roșcat în păr.

Am folosit și albastru de metil mai înspre adolescență, dar nu mi-a plăcut pentru că ăla nu era albastru pe firul meu de păr, ci verde. Eu voiam albastru. Acum nu mai vreau albastru, vreau mov. Și-mi iese. Simplu, rapid și, mai ales, ieftin. Totodată, nici nu-mi deteriorează firul de păr. Din contră, uneori e mai moale.
Da, rezultatul nu e de durată. E o soluție farmaceutică, până la urmă. Deși se duce din culoare, tot o să fie ceva drăguț, mai ales dacă blondul de dinainte era unul fffffff deschis.
Da, o să fie mai nasol când cresc rădăcinile, pentru că violetul de gențiană nu prinde pe păr natural. Cel puțin, mie nu-mi prinde. Atunci, tre' să iei o decizie: ori bagi blond în păr, ori îl lași așa și o să pară un fel de ombre.
Whatever.

Cum am mai zis, nu mi-aș da tot salariul pe o sesiune de vopsit la salon doar ca să am același rezultat. Dar fiecare cum îi decide sufletul.

Spor la colorat părul. :)

#BLP12 sau ce fac bloggerii în afară de a scrie articole

Am uitat complect să scriu acest minunat articol despre minunata experiență de la Bloggers Lan Party din exact 26 noiembrie, adică dă anul trecut.
Cer scuze organizatorilor de pe acum, să mă ierte că încep să dau semne de îmbătrânire și uit, cum s-ar spune în popor, de la mână pân' la gură...
Cum spuneam, am fost la #BLP12. În inima Bucureștiului, adică la Impact Hub.
Recunosc, nu am fost la celelalte ediții ale BLP și nici n-am trecut pragul Impact Hub-ului înainte.
M-am întâlnit acolo cu oameni pe care-i știam doar de pe internet, cu oameni cu care am și schimbat câteva vorbe, oameni pe care îi stălkuiam uneori, când mă plictiseam. Oameni mișto, oameni simpatici, bloggerii ăia pe care-i citeam zilnic.
Nu am foto, au ei pe pagină, adică aici: https://www.facebook.com/BloggersLanParty/.
Nu pot să zic că am fost eu gamerița gamerițelor, nu sunt genul care să fie super sociabilă la party-uri sau d-astea, dar am admirat pe alții cum câștigau sau pierdeau al Fifa17. La Call of Duty nu m-am băgat, încă nu-s fană. Fifa mă mai jucam și eu în tinerețiuri, adică pe vremea Fifa07.
Am adunat o mână de oameni care nu știau ce să facă p-acolo, la fel ca și mine de altfel, și ne-am anturat la niște sesiuni la Activity. A făcut să treacă timpul repede și să nu îmi dau seama când deja era ora 18:00.
Atracția ediției 12 a BLP a fost Sprinkles, un baby pug foarte energic și foarte drăguț. De fapt, e o ea. O găsiți aici: https://www.facebook.com/SprinklesPug/. N-are cum să zică vreunul că nu e super frumi. Refuz să cred că cineva ar spune ceva negativ despre un baby pug.
Ne-am anturat aceleași persoane de la Activity în concursul Asus ZenFone3. Îți făceai un selfie ”inedit” și urcai capodopera pe contul personal de Instagram cu niște hashtaguri, ca să te găsească organizatorii mai ușor. M-am băgat în asta de fun, daaaar am și câștigat telefonul. Să-mi trăiască lentila wide pentru telefon, datorită ei am pus mâna pe telefon.
Pe lângă asta, au fost concursuri și la Fifa, CoD, Catan șiiiii nu mai știu exact. A trecut ceva timp de atunci.
Ne-au omenit organizatorii cu KFC și dulciuri de la Paul. Cu KFC m-au atins direct la inimioară. Pe vremea aia, mâncam de la KFC de aprox. 3 ori pe săptămână, acum am mai rărit-o. Totuși, KFC e binevenit la stomăcel once in awhile.
Am văzut la BLP cum se distrează bloggerii atunci când nu scriu. Decât să te cerți prin taste cu un blogger care te-a supărat cândva cu ceva, mai bine îl provoci la un meci de Fifa și vedeți care are dexteritatea mai bună. Am văzut că sunt oameni și în realitate, nu doar în articole pe niște domenii moca sau cumpărate cu bănuții lor. Oameni de treabă, cu care râzi chiar dacă nu vă cunoșteați înainte. Oameni cu care te împrietenești, cu care descoperi că ai lucruri în comun și cu care poți avea o treabă și după ziua respectivă.
---
Mulțumesc, Toma Nicolau, pentru invitație, cât și restul organizatorilor (cc Andra Nicula, Victoria Giorgiana). Sunteți super oameni și ați pornit un proiect foarte interesant. V-ați rupt din timpul vostru liber ca să uniți blogosfera românească într-o locație și să-i puneți să își arate talentele în ale gamingului.
---
Mi-a plăcut, mai merg.
---
#BLP13 vine curând.
---
Vă salut cu respect,
înscrierile la #BLP13 se fac aici: http://bloggerslanparty.ro/inscrieri-bloggeri/. :)

Concurs! Clic aici ca să vezi ce premii sunt în joc!

Normal că am scris un titlu care să facă pe oricine să dea clic. Normal.
Singura chestie e că nu am mințit cu nimic. Chiar urmează să vorbesc despre un concurs super mișto.

Există un concurs organizat de illycafe, pe numele lui ”Design the illy can”, e la a doua ediție și se adresează tinerilor artiști. Cum eu nu m-am născut artistă, nu am nicio șansă să mă înscriu și, eventual, să câștig. Dar sunt convinsă că, în lumea asta mare, există băeți și fete care au talentul scris în frunte.
Ideea e că unul dintre voi, ăștia mulții cu talente, faceți un design și aveți șansa să vă vedeți desenul pe douăj de mii de cutii de cafea illy în 2017. Pe lângă asta, există și alt premiu. Păi ce, nu sunt premii multe? Câștigătorul de pe locul I e trimis la cursul Disruptive MArket Innovation through Design, curs organizat de Royal College of Arts din UK în vara lui 2017. Locurile II și III primesc produse illy cât nu pot duce. Și, ca să vezi, o să ai lucrarea expusă și într-o expoziție dedicată celor mai bune din toată competiția asta.

Nu zic că sunt premii mișto, zic doar că merită încercat, chiar dacă nu câștigi nimic. Câștigi o experiență și te cunosc anumiți oameni. Dacă ai norocul de lucrare expusă în expoziția respectivă, te cunosc și mai mulți oameni. Norocul tuturor este că ăsta nu-i un concurs bazat pe likeurile de la o postare. Există un juriu care va analiza fiecare lucrare și va decide care e cea mai potrivită ca imagine a cutiilor de cafea.

Anul trecut a câștigat un student de la UNArte București, pe numele lui Andrei Măceșanu. Lucrarea lui a fost expusă la Palatul Știrbei, în cadrul proiectului Diploma din acest an. Tema pe care el a abordat-o a fost despre cum oamenii relaționează și se raportează la cafea. Asta așa, ca să vă dau o idee de la care ați putea porni. Bineînțeles că nu o puteți folosi, pentru că 1. nu ar fi original, 2. ar fi șanse foarte mici să nu își amintească juriul de ea.

Perioada de înscriere a început pe douășunu octombrie și se încheie pe unșpe decembrie. Mai e ceva timp.
Ca să te înscrii, trimiți o listă cu ideile pe care le ai într-un e-mail la adresa designtheillycan@probrands.ro. Pe la finalul lunii ianuarie a lui 2017, afli dacă ești câștigător sau nu. Sau da.
Regulamentul concursului poate fi accesat aici: http://www.probrands.ro/regulament2.html 

Spor la desenat.
Vă salut cu respect.

P.S. Primele vorbe pe care le-am auzit când am intrat la facultate o să le țin minte toată viața: cu rușinea mori de foame. Așadar, nu vă gândiți că vă faceți de râs, ci că aveți o șansă pe care nu trebuie să o ratați. Nu știți de unde sare iepurele vostru norocos. :)

scrisoare către cel mai vechi partener al meu de viață

Dragă Vodafone,

Avem o relație de prea mulți ani ca să stau acum să calculez, #amfostproastălamatematică.
Te-am iubit încă din prima clipă. Mi-ai oferit tot ce aveam nevoie, nelimitat în rețea, internet pe mobil cât să îmi rămână să le dau și săracilor, minute și mesaje în alte rețele de nu le pot consuma nici dacă mă chinui. Toate astea la un preț extrem de mic. Am renunțat, pe la jumătatea relației noastre de până acum, la abonament, a fost o decizie la nivel de familie și am fost mult mai mulțumită de serviciile anterior menționate la cartelă.
Doar că... simt că nu mai merge. Parcă nu mai e la fel.
În fiecare lună, îmi încărcam cartela cam pe 12-13, că atunci îmi expira, normal. De câteva luni, îmi tot mănânci niște timp absolut degeaba, astfel că am ajuns să-mi încarc pe data de 1 a fiecărei luni.
Luna trecută, m-ai lăsat fără minute pe 30. Noroc că luasem salariul și am încărcat imediat cum am prins timp liber să ajung la un magazin de-al vostru.

Astăzi, 25 noiembrie 2016, mi-ai dat fatala. Mi-ai luat toate minutele. Mi-ai lăsat netul, ceea ce e ok, dar oricum am din bonusuri net cât să îmi ajungă până în 2017. Dar minutele... sunt și ele importante, știi doar... Mi-ai spus că am credit insuficient când chiar aveam nevoie de telefon. Cu 5 zile mai devreme față luna trecută. Și cu cel puțin două săptămâni față de acum 6 luni.
Nu înțeleg ce te nemulțumește la relația asta.
Am răspuns angajaților tăi de fiecare dată și am acordat tuturor numai nota 10.
De ce mă rănești? De ce mă faci să sufăr? Dar, mai ales, de ce mă faci să mă gândesc să mă mut la alt operator? Mie-mi place tare mult de tine și aș vrea să te iubesc toată viața mea. Pur și simplu, nu te înțeleg.
Am zis, de vreo 3 luni, că o să merg la sediu și o să fac o reclamație, dar nu am avut timp și încă nu am. Promit că o să-mi fac, deja mă calci pe coadă și relația este una care mai mult consumă nervi decât oferă iubire.
O să-ți ofer niște condiții. Dacă nu le accepți, o să divorțăm.

Apreciez că îmi trimiți zeci de mesaje text prin care mă anunți că gata, expiră extraopțiunea, dar nu poți face asta cu câteva zile înainte de termen în fiecare lună. O să ajung să îmi încarc cartela de pe o zi pe alta, în ritmul ăsta...

Ți-am scris cuvintele astea toate cu o mare durere în suflet și cu un sentiment profund de dezamăgire.
De ce nu poți să mă iubești și tu cum te iubesc eu?
Până îmi fac timp să vin la tine acasă, o să încerc să nu mă detașez mai mult decât până acum... Chiar nu aș vrea să renunț...

Cu multă dragoste și respect,
a ta Ana-Maria

P.S. I-ai făcut problemele astea și mamei. Totul până la mama!

salariile motivante sunt moartea pasiunii

De câteva luni, am fost din ce în ce mai interesată să îmi găsesc un job. Dacă era și în domeniul studiat timp de trei ani la prima universitate din țară (irelevant asta), era perfect. Mă rog, nu despre asta e vorba. Deci, am căutat job.
Am cont pe hipo.ro, bestjobs, ejobs și atât, cred. Am selectat că știu să scriu, să pălăvrăgesc, deci "că caut" un job în partea asta, copywriter, content writer, editor de text, corector (o meserie excepțională pe care aș face-o oricând, la orice oră) și încă unele categorii. Am lăsat să primesc via e-mail ce joburi sunt disponibile din categoriile alese de mine. Tristă am fost când am descoperit că nu mai există meseria de corector, pentru că de ce ar trebui să dai textul cuiva la corectat, lasă că merge și cu diacritice lipsă, cu virgule între subiect și predicat, doar nu le observă cineva... La fel și în cazul editorului de text, care ar face cam același lucru, doar că, vedeți voi, dragi căutători de joburi ca și mine, dacă vreți să fiți editori de text, trebuie să știți orice program din suita Adobe. De ce? Pentru că tre' să făceț mai multe treburi pe salariul uneia singurele. Ca să nu mai spun că pe mail primeam oferte de job gen "consultant vânzări", "operator call-center" - pentru că nu ne mai place să fim "centraliști" - și tot felul de dintr-astea.
Mă rog, nici despre asta nu e vorba, dar mi-am amintit cât de supărată am fost că nu mai există jobul visurilor mele.
Mă macină foarte tare o treabă. Găsesc un anunț care pare interesant și citesc tot ce "s-au chinuit" oamenii ăia să scrie, chiar dacă mai are și greșeli gramaticale. Tot dau scroll și citesc povestea aia care parcă mă adoarme și nu găsesc ceea ce mă interesează și care, de fapt, interesează pe oricine. Da, exact! Despre bani vorbesc!
Peste tot, în toate anunțurile, "salariu motivant" ori "salariu atractiv"...

---------------------------------------------------------------
"Dragi directori de companii și firme,
Vă scriu în numele tuturor celor care trec cu ochii prin anunțurile voastre din online.
Dacă nu cerem prea mult, v-am ruga să nu mai folosiți expresii precum "salariu motivant + bonusuri". Știm și noi că bonusurile ori sunt bonuri de masă, ori sunt scumpe la vedere. Iar aia cu salariu motivant... Este atât, dar atât de motivant încât mă face să vomit și să-mi plâng de milă că am pretenție să trăiesc decent. Nu e nimic motivant sau atractiv în expresia aia.
Nu cred că e greu să vă gândiți la o sumă pe care să o scrieți, chiar și la mișto, în anunț. Dacă aș vedea "salariul este minim pe economie", jur că aș fi mai tentată să trimit un CV decât dacă văd "salariu motivant!!!".
Sau măcar nu mai scrieți nimic de salariu.
Vă mulțumesc pentru atenție.
Sper să nu mai fiți bulangii pe viitor.
Adică sper să fiți sinceri. Cum altfel vreți să vă caute niște oameni care chiar să-și facă treaba bine?
Mă rog.

Fără pic de stimă,
o studentă care s-a săturat de salariile motivante și și bonusuri inexistente"
---------------------------------------------------------------

Chiar dacă al meu coleg de facultate a avut dreptate când a spus că degeaba nu convine unora treaba asta, că sunt alții care chiar înghit balivernele și din cauza lor nu se va schimba nimic, eu tot am o speranță. Mai ales că deja avem o vârstă și cei care ne aruncă anunțurile respective pe tavă sunt "de-ai noștri". Păi bă, băeți, e frumi să uităm că așa am fost toți la un moment dat? E frumi să ne mințim așa unii pe ceilalți și, totuși, să cerem seriozitate? E frumi??? Vă zic io că nu e.
Cum ar spune un mare contemporan pe numele lui Babi Minune, "eu nu am uitat de unde-am plecat", așa că eu nu o să folosesc niciodată "salariu motivant" în anunțurile pe care sper să nu fiu vreodată nevoită să le împart.

Gata, m-am liniștit și cu asta.
Mă duc să mănânc.
Cred că e pe bune ideea că "faci urât de la foame".
Succes tuturor.
Să fiți fericiți și să nu răciți, că am răcit eu și a fost foarte nasol.
Pwpwp.

certurile în mediul online sunt dovada că nu toți oamenii trebuie să aibă acces la internet

WARNING
DANGER
O SĂ FIE UN ARTICOL LUNG, MĂ EXPRIM MAI BINE ÎN SCRIS DECÂT ÎN VORBIT, ALTFEL UN VIDEO AR FI FOST MAI INTERACTIV ȘI DE MAXIM 5 MINUTE

Am chef să dezbat două teme, dar încă nu știu dacă pe rând sau la comun, aici, mai jos.
1. Fashionistele;
2. Postarea mea de pe Facebook legată de Cristina Nemerovschi, oricine încă ar fi ea, de fapt, pentru că nu mi s-a răspuns în mod concret, iar pe Google nu-l cred 100%.

Voi începe, bineînțeles, cu subiectul încă în desfășurare, anume ăla al doilea.
Cum deja v-am obișnuit, dragii mei cititori virtuali, sunt un #hateambasathor convins. Nu mă mai ascund după cuvinte, cum o făceam în era hi5, nu mă deranjează să spun lucrurilor pe nume și viața nu e roz, așa că-s conștientă de faptul că nu toți sunt de acord cu mine. Și accept asta fără problemă. Accept și criticile, atâta timp cât sunt constructive.
Marți mă plictiseam și scrolluiam news feed-ul, bineînțeles, și văd un share de la o postare a Cristinei Nemerovschi. A scris ea acolo cât de mândră e că un pasaj dintr-o carte de-a ei a ajuns subiect la proba orală a bacalaureatului din acest an. Ca să înțeleg și eu mai bine ce se întâmplă, am citit pasajul, că na... Practic am citit ceva ce scriam eu când eram tristă, tot în era hi5. Doar că aveam fraze mai lungi și mi-era rușine să public, pentru că cine știe ce părere își făceau oamenii despre mine. Deci trăiam în anonimat.
Așadat, marți am scris asta pe Facebook:

Inițial, postarea era publică, pentru că voiam să aflu un răspuns la modul cel mai serios și am peste 2k followers, poate printre ei era unul care deținea răspunsul la întrebarea mea.

Așa cum se observă, până în momentul ăsta, am strâns 173 reacții, ceea ce înseamnă că 173 oameni sunt de acord cu mine într-un fel sau altul. Pe lângă asta, secțiunea de comentarii e și ea bogată, dar mi-era lene să fac print screen și de-acolo. Postarea încă există, dar privată, adică doar pentru cei care mă au în lista de prieteni. Doar ei au privilegiul de a citi comentariile. Oricum, eu știu cine ce a zis, în caz că primesc vreun report.

Reacțiile din comentarii sunt împărțite. Unii au fost de acord, alții nu, dar și-au șters comentariul între timp. Ideea e că eu nu am căutat-o pe domnița asta pe net pentru că, repet, nu am încredere 100% în Google. Și chiar speram să o fi citit cineva care să mă aibă în listă. La vreo două ore după, am găsit site-ul ei de unde am aflat că are 36 ani. 36. Nu am nimic cu vârsta, să-i ajute Dumnezeu, da' credeam că are maxim 25, având în vedere aspectul fizic. Știu o tipă de cred 24 care arată mai matură decât ea. Din orice punct de vedere, de fapt, nu doar fizic. 

Mă rog.

Astăzi, 16 iunie, am plecat la Târgoviște cu Costin să rezolvăm ceva acte la micuța Honda. Pe drumul spre casă, tot primeam notificări de la o anumită Elena Luminița Paraschiv. Aceasta dădea reply-uri la comentariile deja existente la postarea pe care o și dădusem uitării.

Ca să ne înțelegem, a dat edit la câteva minute bune după ce am corectat-o.

Am încercat să o las în pace, dar nu am putut! Ea tot insista în a fi lipsită de cunoștințe într-ale punctuației și gramaticii. Chiar nu am putut! Am încercat! JUR!

Acum urmează un print screen care m-a făcut să prind și mai mult hate pe fashion bloggers:

Ah, domnița apare cu negru pentru că mi-a dat block. Am uitat să precizez asta până acum.

Revenind.

După cum ați putut observa, eu nu am spus nimic de rău la adresa Cristinei Nemerovschi, gen "ce proastă e" sau "huo graso" sau d-astea. Nici nu m-am băgat în seamă cu ea, altfel îi dădeam foarte ușor tag în postare, numai că nu voiam să-mi spună ea cine e, ci voiam să aflu de la "cititorii" ei.

Pe lângă asta... Am scris și mai sus, cu punctuația și gramatica. Vere, NU se pune spațiu înainte de semnele de punctuație. Nu folosești virgula în loc de punct. Mai ales, NU folosi diacritice dacă nu stăpânești bine tastatura, chiar și pe mobil. Ori le pui pe toate, ori deloc. Și nu îmi pare rău să-mi corectez chiar și concubinul la asta. Mereu îi atrag atenția. E vorba de estetică, sincer.

Și ca să mă leg, totuși, puțin și de cel de-al doilea subiect de interes major care mă deranjează vizual mai mult, adică fashion bloggerii... Taică, dacă ești ATÂT de fashionistă, nu te lua de părul meu, care e făcut cu soluții farmaceutice pentru că fix așa vreau eu, sau de faptul că am volum la păr și tu zici că e "măturică"... Mai mult, nici măcar nu mai sunt blondă, se vede asta și în fotografia mea de profil. Sunt mov. M O V. Păr colorat cu violet de gențiană, că vopseaua e scumpă și se duce mult mai repede din firul de păr.

Credeam că fashion bloggerii se ocupă cu chestii mai inteligente de atât. Adică să te iei de părul meu, având în vedere că nu ți-am cerut părerea, că mulți din jurul meu îmi spun că-mi stă mai bine așa decât cum îl aveam înainte și, MAI ALES, că alte argumente nu ai... Serios acum, fă-ți meseria mai bine sau lasă-te de ea. 

Ah, și a ieșit și bucureșteanca din ea prin "mai greu pe la țară". Totuși, mă face să spun clar și răspicat că e foarte dezinformată. A mers cât a mers gluma cu "a, ești din provincie, ahahaha" sau cele de genul "în Ploiești aveți curent și apă?", dar deja stau în București de aproape 3 ani. Nu am buletin de București, dar sunt convinsă că știu mai bine să folosesc ratb-ul față de această Elena.

Chiar am rugat-o frumos, nu puteți spune că nu. #pls4life

Recunosc, recunosc că i-am spus în mod direct că-i proastă. Nu vedea și nu aveam cum să-i dau ochelarii mei...

Avem aici dovada că nu sunt eu nebună când spun că nu se pune spațiu înainte de semnele de punctuație. De fapt, nici nu am fost eu cea care a spus asta prima oară. Eu doar dau mai departe informația.

Aici deja mă blocase și nu a mai văzut ce-am scris. Probabil s-a supărat rău. Sau nu a putut face față realității. 

Bonus: comentariul lui Adrian Rizan

GG, Rizi. +1. 

Nici pe ăla nu lăa văzut pentru că nah, nu mai primea notificări... Păcat.

În timp ce terminam conversația la postarea mea și am trecut-o din public în privat, Dan Suhai, un poet contemporan, deci scriitor ca și Nemerovschi, pe care am avut ocazia să-l întâlnesc chiar și live acum un an, a scris o ceva super lung la el pe profil. Eu deja știam, oarecum despre ce e vorba - autoarea cărților despre alcool, sânge, sex, droguri, depravare a făcut un print screen (!!!) în loc să dea share la postarea aia a mea. De ce nu a dat share? Din moment ce mi-a lăsat numele în print screen, tot reclamă se numește. Adică deși e una negativă, pentru că s-a descotorosit de hateri și a rămas doar cu fani în lista de prieteni, tot reclamă e. 

Să revenim, Suhai a scris ceva lung la el pe profil, am făcut print screen, da' nuștu cât se înțelege:

(fotografia aka print screen de la scriitoare era atașat postării lu' Suhai)

Nah, io nu vedeam postarea ăleia, pentru că mi-a dat block dinainte să știu că are și un cont al ei, personal. Însă, bineînțeles, am putut cumva să intru la ea pe profil, că nu degeaba stau pe internet 24/7.

Acum urmează o serie de print-uri din secțiunea de comentarii pe care nu o pot vedea de pe contul meu:

Adică să citești Invitație la Vals, Doamne ferește, aduceți crucea și aghiazma, huo!

Practic, glumele din 2000 nu au murit. "Domnule Dudu din Dudești, dă-ne dude dulci din dudul dumitale din drum." #muchwow

Aici o observăm, din nou, pe Elena, fashionista, cum o pupă în cur pe scriitoare. Cine știe...

Aici îl avem pe Ariel, pe care îl apreciez în tot ceea ce face, cum mi-a dat tag în postarea scriitoarei. Numai că eu deja aveam block. Apreciez, totuși, Ariel! 

Și observăm și diferența dintre mine, 22 ani, și ea, 36 ani. Nu am zis că-i proastă, mă repet, sau imbecilă, cum spune ea în mod direct despre mine. Dacă ea s-a simțit așa, e problema ei. (am scris asta într-un comentariu de l-am pus mai sus)

Asta n-am înțeles-o, ce treabă am io cu faptul că unii oameni nu se spală...

Și credeam că apa caldă e mai rar întâlnită. Aia rece o iei și din bălți, după ce-a plouat o noapte întreagă. Sau direct din Tulcea - vezi imagini și filmulețe pe net cu inundația de zilele trecute din Tulcea.

Dacă dădeam Eminescu la bac, pfff, eram bines. Am dat Bacovia, nu mă plâng, mi-a plăcut mult "Plumb". Și nici nu l-am înjurat vreodată pe Eminescu. Ba chiar cred că am o carte de-a lui pe-acasă, citeam mai mereu înainte să încep cu examene și cu astea, adică până în clasa a unșpea. Am vrut să învăț "Luceafărul" pe de rost, da' normal că n-am reușit mai mult de două strofe...

Prin acel "tragi o linie" eu nu înțeleg decât că domnul îndeamnă oamenii să citească poezii la un pahar de vin, după un vals și după ce s-a drogat. Right? Right.

Restul înțeleg. Drumeș e chiar mișto. Dacă a citit ambele romane siropoase, de ce era ironică prin "m-a dat gata"? Of...

Aici, practic, nu am niciun comentariu.

Ah, ba da. 

Știți cum latră câinii în Ardeal?

Vă spun eu.

"No, dacă îi musai, ham!"

AICI aveți link de la dezbaterea lui Suhai, pentru că este publică. Adică puteți citi comentariile. Mi-am mai luat vreo 2 block-uri așa pentru că de ce nu.

Contul meu de Facebook este public făcut în pagina de home a blogului, deci tre' să mai dați un clic, deci încă o vizualizare, HA! Sau, mă rog, mi se vede numele în print screen... Și iconița fotografiei de profil...

Nu mai am nimic de spus legat de asta. 

Nu am de ce să cer scuze cuiva, nu am jignit pe nimeni decât în momentul în care au cerut-o (adică Elena fashionista). Nu m-am legat de faptul că scrierile lu' Nemerovschi ar fi proaste, ci că nu mi se pare ok să-l scoatem pe răposatul Eminescu în favoarea ei. Lăsați-i pe toți, nu scoateți nimic. Nu e ca și cum a omorât Eminescu pe cineva. E vina elevilor că nu învață. A fost vina mea că am avut restanțe în facultate. E vorba de asumarea greșelilor, nu de faptul că "a fost greu". Nimic nu e greu dacă te pregătești din timp pentru lucrul respectiv.

Așadar, nu am zis de doamna asta că-i imbecilă, crizată, etc. O dovedește singură. Altă problemă a ei este faptul că mi-a dat block și nu și-a asumat cuvintele. Normal că, din momentul în care devii persoană publică, apar haterii ca mine sau ca ceilalți imbecili. Nu toți credem că e ok să faci sex de fun de la 13 ani și 6 luni și să fugi de acasă când te cerți cu mama ta, așa cum a scris în una din cărțile ei. La fel cum nu toți credem în vampiri, strigoi, satanisme și alte d-astea despre care o mai scrie ea. 

Părerile sunt împărțile. Ai 36 ani și pui botul la ceea ce spun oamenii după ce îți lansezi cărțile. Păi nu d-aia există critici literari, ca să te critice? P-ăia de ce nu-i blochezi în viața reală? Ah, stai, nu poți, altfel ai fi aplicat acest gest de maxim 15 ani. Nu spun că sunt dornică de a mă certa live cu ea, dar măcar asumă-ți responsabilitatea, vorbește cu oamenii și întreabă-i ce e în neregulă, ce nu le place, de ce nu le place lucrul ăla. 

ÎÎÎÎN FINE.

Părerile sunt împărțite. Ea a adoptat un comportament al unei persoane de 13 ani.

Eu adopt comportamentul de nu vreau ca verii mei, copiii mei să creadă că e ok să faci sex de amuzament la 13 ani și să fugi de acasă dacă mă-ta îți spune că trebuie să-ți faci temele și tu te rățoiești la ea. Însă îmi doresc din tot sufletul, atunci când va avea un copil, fie el de sex masculin sau feminin, să se poarte cu ea exact așa cum descrie ea adolescenții în cărțile sale: alcoolici, obsedați sexual și, eventual, drogați, ca să fie pachetul complet. Ah, și să nu-i poată stăpâni, să fie derbedei, să fugă de-acasă și să stea cu sufletul la gură, gândindu-se că cine știe ce au pățit. NU e ok să îndemni copiii la astfel de lucruri.

Atât. 

Nu mai am chef să mă iau acum de fashin bloggerițele vieții.

D-abia mai fac vizualizări și cu articolul ăla.

Merci pentru atenție.

V-am avertizat că e unu' lung...

Kiss you on the souls, să vă ajute Dumnezeu și Măicuța Domnului dimpreună cu el ca să nu-l lase singurel la...

trei ani și multe cuvinte

Scriu de la bun început că-mi asum responsabilitatea pentru fiecare cuvânt pe care urmează să-l tastez (în cazul în care se va simți cineva "jignit" sau "denigrat" - îmi pare rău; realitatea e dură și nu e vina mea).

Au trecut 32 de luni de când am intrat la facultatea unde mi-am dorit și 30 de luni de când am început primul an universitar acolo. Asta înseamnă cam 960 de zile de la prima și 900 de la a doua (cu aproximație). Astea înseamnă foarte multe cuvinte, persoane, informații noi.
Din acest punct, când s-au împlinit 30 luni de când am început facultatea, mai sunt 4 luni până când o s-o termin, adică până când îmi prezint lucrarea de licență și dau examenul și gata. Mai sunt 5 luni până la examenul de admitere la master și de acolo e altă poveste, alți oameni, alte informații, alte cuvinte noi.

După 30 de luni de studenție, dintre care scădem vacanțele de vară și ajungem la 24 de luni (cu aproximație) de petrecut în facultate. Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. Sună bine, nu? Așa mă gândeam și eu. Este "cea mai bună școală de jurnalism din țară" și anual sunt mai mult de 15 candidați pe loc la admiterea la licență. Sunt cam 200 locuri într-un an (buget + taxă), așa că ajungem la 3000 candidați în fiecare vară, 200 dintre ei fiind norocoșii.
Despre anul I de studenție, încă de la început, am scris aici și aici.
Despre anul II nu-mi amintesc să fi scris și nici n-am găsit în arhivă.
Dar sunt aici și scriu deja din anul III. Reporter la fața locului, Ana-Maria Dumitrașcu. Ana, ai legătura.

Cu 2 luni înainte de ultima sesiune și cu 4 luni înainte de examenul de licență, pot spune și susține că facultatea chiar mi-a deschis ochii și m-a învățat destule lucruri. Nu am găsit răspuns la întrebarea "la ce-mi folosesc mie toate formulele matematice dacă am nevoie doar de adunare și înmulțire a banilor", dar e ok.
FJSC m-a învățat că cu rușinea mor de foame. Foarte adevărat. M-a învățat că toți suntem într-o continuă competiție, de când ne naștem și până murim. Foarte adevărat și asta. M-a învățat cum să vorbesc cu secretarele atunci când ele nu vorbesc, ci țipă. M-a învățat cum să vorbesc cu profesorii atunci când ei sunt aroganți cu mine. M-a învățat că facultatea nu mă învață prea multe, da' mă ajută să mă descurc în viitoarea viață de adult. Dar, cel mai important, m-a învățat să nu dau în gât pe cineva care-mi oferă informații, oricât de corecte sau greșite sunt ele. În cărți, scrie negru pe alb protejarea surselor.
Ajunși în anul III, semestrul II, profesorii consideră că studenții au nevoie de glume, așa că au scris pe site-ul facultății:

Ori au vrut să fie amuzanți, ori au crezut că, după atâta timp, nu am avea cele necesare să înțelegem un orar. Și iată că n-a reușit nici măcar unul să descifreze ceea ce au vrut ei să ne transmită. De la asta a început un război în mine. Dar am vrut să înțeleg orarul. Așa că am contactat un profesor de care știam că e capabil să lămurească anul I, anul II, anul III, plus pe toți cei de la master. Mi-am asumat responsabilitatea și acolo și mi-am protejat sursele, mi le voi proteja în continuare, pentru că asta m-a învățat FJSC. Am sursele mele care m-au dus la acel profesor și sursele mele nu m-au mințit, altfel nu văd de ce era atât de important numele respectivilor. Nu văd de ce a fost ăsta un exemplu de "așa nu" în protejarea surselor din cadrul cursului cu prof. decan. În momentul în care exemplul acestuia era chiar situația mea, m-am simțit trădată și bârfită ca în clasele primare. Mai pe românește, s-a dus cu pâra la decan că am sărit cu gura și am vrut să înțeleg la ce oră intru luni.

Credeam că, dacă treci de școala generală, lași acolo pupincurismul și pâra și alte comportamente de acest gen. Mai ales dacă ajungi să fii profesor. 

Lucrul ăsta nu se întâmplă numai printre "cei de sus", ci și printre cei dintre colegii mei, din oricare an. Să ajungi adult și să umbli cu pâră și lucruri de genul acesta și să nu lucrezi la poliție sau la SRI sau la vreo organizație d-asta supersecretă, nu-mi arată nimic bun și mă face să-mi fie scârbă și să-mi pierd încrederea în toți oamenii, chiar dacă mulți sunt foarte de treabă și te ajută, pentru că toți suntem la fel, până la urmă.

Nu pot s-o numesc frustrare. Nu-s frustrată că alții nu știu să vorbească față în față cu omul cu care au o problemă și preferă să alerge la mami și să-i spună că i-am dat acadeaua pe jos. O numesc, mai degrabă, dilemă, pentru că nu înțeleg multe lucruri și nu are cine să-mi răspundă pentru că-s ca niște întrebări retorice. De exemplu, de ce tre' să pupi în cur un profesor? Crezi că o să te ajute în viață dacă ai luat 10 la examenul lui și nu 5, minimul? Interesează pe vreun angajator cum învățai tu la nu știu ce materie? Dar ca profesor, de ce tre' să te porți urât cu colegii tăi de breaslă? Ei predau alte materii, poate chiar total diferite de ale tale, așa că de ce tre' să-i vorbești de rău, de ce tre' să fii arogant cu cei din jur? Sau de ce tre' să consideri că studenții sunt încă la liceu și acceptă toate prostiile pe care le poți inventa? Da' de ce să minți, și ca profesor, și ca student? De ce tre' să porți ură unui profesor care te-a picat la un examen la care nu te-ai pregătit destul? De ce tre' să te duci la decan și să-i spui că un student și-a permis să-și protejeze sursele, așa cum l-ai învățat?

Astea sunt puținele întrebări și posibilele răspunsuri aduc cu ele alte întrebări și o putem ține așa până mi se face foame și decid să plec. Singura problemă e că mi se face foame des.

După atâtea luni petrecute la o facultate, nu regret vreuna. Regret că nu am învățat mai bine pentru examene și să fi fost la buget, pentru că cel mai mare regret al meu, în momentul ăsta, e că am plătit 6200 lei pentru o facultate unde unii profesori mă fac să mă simt batjocotiră. Și nu sunt singura care a plătit sau încă plătește. Sunt foarte mulți bani și nu e nimeni în stare să aducă un plan arhitectural pentru viitorul sediu al FJSC. Viitorul sediu - FJSC nu are sediu. Are niște săli închiriate în clădirea Electronicii, a Matematicii și a Chimiei. Practic, tu înveți cum să te descurci în viață și e posibil să dai și bani pentru asta.

În fine, de când am scris articolul ăsta și până am ajuns să-l public au trecut cam 14 zile. Între timp, am descoperit regulamentul FJSC, cel pe care nimeni nu-l citește, dar există actualizat încă din 2012.

Pe lângă asta, mi-a scăzut încrederea în orice înseamnă sistem de învățământ românesc. Profesorii buni nu mai vor să fie profesori pentru că își dau seama că își pierd timpul și, mai ales, nervii. Profesorii cărora încă le place să predea o mai fac doar pentru studenți, că le plac fețele inocente și mințile virgine, neatinse de minciuni și ipocrizie. Iar ceilalți, ei bine, nu vreau să-mi dau cu părerea despre oameni care bagă pe gât studenților cărți publicate pe vremea lui Mihai Viteazu.

Tot ceea ce contează, de fapt, și am vrut să punctez în articolul ăsta, este faptul că nu e bine să trăiești cu speranțe de orice fel, mai ales după ce termini liceul. Nu de alta, dar poți ajunge ca mine și mulți alții, în an terminal la studii superioare, că nu e ceea ce ai vrut să faci sau că nu ai învățat nimic sau că ai pierdut mult timp și mult mai mulți bani decât ar fi trebuit. Nu spun că regret că am făcut FJSC. Nup, nici măcar un minut. Ba chiar mă gândesc serios la un program de master în cadrul FJSC. Ceea ce regret este că am dat bani. Mulți bani. Și că am avut speranțe mari și planuri legate de viitorul meu după terminarea perioadei FJSC. Prea multe speranțe, mai multe decât banii ăia.

Ah, că am scris mai sus despre orar, că de la ăla mi-a pornit supărarea...

Avem pe site, în regulament, asta:

Nu că ar avea vreo relevanță, însă voi lăsa o copie xerox de la aceste rânduri în căsuța poștală a fiecărui profesor care ne spun că le este greu să meargă de la un sediu la altul într-o singură zi. Da, scuză-mă, eu nici n-am mașină și dispun de maxim 15 minute între cursuri sau seminarii să ajung de la un sediu la altul pentru ca voi, profesorii, să nu vă deranjați să discutați între voi sau să ajungeți la un punct comun, astfel să nu se mai plimbe nici studentul, nici profesorul. 

Scuzați-mi îndrăzneala, dar în anul III mă obligați să particip la cursuri, deși sunteți cu toții conștienți de faptul că e foarte greu acest lucru. Nu că ar fi multe materii, dar trebuie să umblu dintr-o bibliotecă în alta pentru cărți ce urmează a fi citate în partea teoretică a lucrării de licență, trebuie să-mi fac un plan de filmare a produsului, să filmez și să-mi iasă exact cum vreau, să montez imaginile respective, să pun la punct teoria din orice punct de vedere, iar produsul final să fie impecabil pentru că nu se poate să iau o notă sub 9 la licență. Ah, pe lângă asta, puteam avea și job, numai că eu, personal, nu fac față. Psihic și, mai ales, fizic. Dar am colegi care lucrează. Și care nu au produs la licență, ca mine, ci cercetare, ceea ce înseamnă și mai multe zile petrecute în bibliotecă față de mine. 

Asta așa, în caz că profesorii universitari au uitat ce înseamnă să fii student în an terminal. Iertați-ne, vă rugăm, că nu ne-am născut toți deștepți și cu capul calculator.

Iertați-ne, vă rugăm, că ne-am pus speranțele în voi și am avut încredere că ne veți învăța ceva ce nu găsim în cărți de la biblioteci.

Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să fim în pas cu tehnologia și nu ne-a convenit faptul că ne predați din cărți prăfuite.

Iertați-ne, vă rugăm, că tehnologia mai sus menționată avansează și noi ar trebui s-o facem odată cu ea.

Iertați-ne, vă rugăm, că vrem să funcționăm conform normelor și ideilor din secolul XXI.

Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să salvăm jurnalismul.

Promitem că nu se va mai întâmpla. 

Cel puțin, noi nu o să fim acolo să contribuim la ceea ce e astăzi jurnalism. Nouă nu ne place ce se întâmplă, dar nu putem schimba. Nu ne-a învățat nimeni cum să schimbăm lucruri, din moment ce voi ne predați lucruri care probabil nici nu mai sunt aplicabile. Nu ne-a învățat nimeni cum să schimbăm lumea, dar nici nu cred că mai vrem asta, nu cred că mai avem speranță din punctul ăsta de vedere.

Iertați-ne, vă rugăm, că am vrut să comunicăm, iar voi ați închis ochii și ați plecat mai departe. Dacă cumva ați avut ochii deschiși, nicio problemă, știu că dormeați pe voi.

Sunt la atât de mult timp pierdut în trei sedii ale studiilor superioare din București și la atât de puțin timp de câmpul muncii și viața de adult. Am învățat definiții ale relațiilor publice, ale profesiei și meseriei, teorii și concepte de când încă nici nu mă născusem, diferențe dintre noi și alții și multe alte lucruri din cărți, dar nimeni nu ne-a învățat cum să mai fim oameni, cum să zâmbim mai des, cum să fim fericiți și cum să ne păstrăm speranța. Nimeni nu ne-a învățat lucruri practice, pentru că nu sunt fonduri pentru așa ceva momentan.

Nu descurajez vreun viitor student. Nu spun nimănui să nu vină la FJSC. FJSC e o experiență, la fel ca oricare altă facultate. Spun doar că tre' să-ți lași speranțele în spate când dai la facultate. Nu de alta, dar o să-ți fie spulberate în mod brutal și nu știi cum o să reacționezi. 

Nu spun că nu sunt utile studiile superioare, dar să le folosești în viitoarea viață de adult.

Atât.

Mi-am transpus puțin din durerea psihică în cuvinte. Măcar în scris, dacă prin viu grai nu mi-ar acorda nimeni atenția necesară. Oare nu de-asta există scriitori? Pentru că nu-i ascultă nimeni? Bravo, Ana, ai realizat asta cam târziu.

Sper ca viitoarele generații să schimbe ceva la sistemul de învățământ românesc, dacă noi încă vorbim la pereți și nici măcar ei nu ne mai ascultă.

Succes în toate și, mai ales, în viață.

P.S. Chiar există profi mișto la noi, pe care o să-i respect toată viața, care chiar m-au învățat ceva în ăștia trei ani, care m-au încurajat și m-au atenționat când greșesc. Mulțumesc vouă, minunaților! 

Dragă KFC,

Îți scriu aceste rânduri la două săptămâni de când am aflat de campania #bereal și am comandat două tricouri.

Deși am mâncat chiar azi un smart menu, sunt profund dezamăgită de niște chestii legate de campanie.

Am plasat comanda pentru tricoul 1 la ora X și pentru tricoul 2 la ora Y. După două zile, l-ai sunat pe Costin pentru confirmarea adresei de la tricoul 2. Pe mine nu. Fiind aceeași adresă, m-am gândit că le-ați asociat și nu ați mai sunat și la numărul meu.

După alte două zile, m-a sunat Costin să cobor să-i ridic tricoul de la curier. Ajunsese! Dar surpriză, era doar al lui. Ok. Aștept să mă suni...

Trece o zi sau cam așa, mă sună un individ (nu i-am reținut numele) și îmi cere să confirm adresa. Buuun. Mă entuziasmez, îmi tot vin idei pentru concurs. 

Trec alte zile multe, mă suni iar, îmi spui să reconfirm adresa și cum că "datorită cererii mari", S-ul comandat de mine pe un anumit print s-a transformat în L. Ok, mă conformez, ce pot să spun. Merci că măcar print-ul a rămas același, deși eu port L pe post de pijama. Întreb cam cât durează să ajungă curierul la mine, "cât de curând, într-o zi - două, vă sună curierul". 

Uite-mă aici, la patru zile de la ultimul apel telefonic, cum încă aștept să mă sune curierul.

Ceea ce mă dezamăgește e că tricoul 1 nu a ajuns, deși a fost comandat înainte de tricoul 2. Și nu înțeleg cum ați preluat comenzile dacă 1 pe S nu mai e, dar 2 pe M a fost. Ați folosit un sistem descrescător? Și, totuși, sunt două săptămâni cu diferență de 30 minute între plasările celor două comenzi.

Ți-am lăsat și mesaj privat pe Facebook. Acolo apare asta: 

Am dat mesajul la 23:45 și e 00:28. Nici seen nu merit?

Chiar sunt dezamăgită profund. Bă, și-mi plac aripioarele tale crocante atât de mult... 

Aștept un răspuns cât de repede posibil și o remediere a situației triste în care m-ai pus. Încă am speranță că o să-mi dai S, nu L...

Merci anticipat!

(Vezi? Încă-s drăguță, vorbesc frumi.)

P.S. Aștept și să vă revanșați față de clientul vostru fidel, Ana Wadăfac :)

mulțumesc 365/2015

Cum e o chestie să scrii la finalul anului ce ți-a adus ție bun și ce așteptări ai de la următorul, nu sunt io mai fraieră să nu fac asta, lol.
Îmi amintesc c-am scris și anul trecut, și acum doi ani... acu' poate-mi amintesc prost, ce pot să zic...
Vreau doar să mulțumesc unor oameni. Am uitat când a fost cazul.

/Vreau să mulțumesc cel mai mult profei de tv, Mădălina Bălășescu. După 2 ani și jumate de FJSC și zeci de profesori cunoscuți, am ajuns și eu la un preferat. Nu numai că la seminarul din anul II ne explica ce și cum trebuie, exact ca la proști, dar în anul III am decis să merg pe mâna ei la licență. Și nu am greșit nicio clipă. Pe lângă asta, îi mulțumesc în numele grupului de dezvoltare personală că ne-a fost alături și ne-a ajutat când ne era moralul la pământ. Dacă aș putea, aș numi-o "profa anului" sau "profa fjsc-ului", dar nu pot, așa că doar îi mulțumesc în mod public.

/Vreau să mulțumesc colegilor care, acum, în prag de final de studenție (pentru unii), încă mă mai suportă cu toate glumele de pe internet. Mă bucur să aud de la ei "de ce ești tăcută, Ano?" - e un semn că mă știu de fata aia veselă și vorbăreață și bla bla.

(puțin într-o altă formulă, dar #grupa2 e tot acolo)

/Mulțumesc profesorilor care m-au trecut în septembrie de fiecare restanță și am reușit să ajung la buget și să fiu și integralistă! Măcar în anul III!

/Mulțumesc oamenilor care mi-au fost prieteni și au decis că timpul lor e mai ok fără mine. M-ați învățat că n-are rost să-mi plâng de milă că am un prieten în minus. Oamenii vin și pleacă și eu nu pot schimba asta pentru că-s Ana.
Totodată, le mulțumesc acelora care-au rămas alături de mine, oricât de rar ne-am fi văzut sau am fi vorbit.

/Mulțumesc celor care au trecut și staționat oleacă prin 2015-le meu. M-ați învățat diferite lucruri și m-am descoperit mai mult pe mine.

/Mulțumesc lui Costin că a acceptat să ieșim p-afară într-o prea caldă seară de vară. Cam de-atunci, suntem împreună 24/7 și nu știu cum de mă mai suportă. Îi mulțumesc că o face. E unul dintre cei mai curajoși oameni pe care i-am cunoscut. Îi mulțumesc și că m-a învățat anumite chestii legate de fotografie și să lucrez în Lightroom.

/Mulțumesc mătușii mele că a adus pe lume un bebeluș superfrumos și acum nu mai sunt eu cea mai mică din neam.
Pe final, mulțumesc mamei mele că mi-e alături din ce în ce mai mult și că e puternică și sănătoasă.

Pentru 2016 nu vreau prea multe lucruri diferite de ce am acum. Vreau să-mi iasă un reportaj video marfă rău și să iau licența cu minim 9, apoi să intru la master. Și să fie vreme bună, adică nici prea cald, nici prea frig.

/Mulțumesc și tuturor celor care m-au susținut, încurajat etc. în proiectul 365/2015 (clic, că are link de redirecționare). Am primit feedbackuri din toate părțile și asta m-a ajutat foarte mult. #recomand

/Mulțumesc clubului Colectiv pentru cele mai mișto concerte la care-am fost și pentru amintiri.

Ah, pe 2016 aș mai vrea să nu mă mai cert cu nimeni. E destul de greu, pentru că-s #hateambasathor, dar o să încerc.
În rest, să curgă cu lucruri bune la toată lumea, sănătate, toate cele bune!

Semnat,
Ana Wadăfac din 2015

x/365 - interviu cu mine

La începutul anului în curs, fix pe 1, stăteam pe întuneric în camera unde făcuse mami bradul și mă uitam la luminițe. Și cum mă uitam eu la ele, am făcut o încercare de fotografie care mi-a dat ideea de a posta zilnic o fotografie pe Facebook - link direct aici: 365/2015

De ce Facebook?
Păi e simplu. Facebook a devenit un fel de cel mai bun mod de a-ți promova munca, pentru că toată lumea folosește site-ul ăsta și a devenit deja parte din viețile noastre. Fără să ne dăm seama. Ne-a intrat în reflex. Și pentru că totul se întâmplă, acum, pe Facebook.
Așadar am început proiectul ăsta. Este... era o provocare pentru mine. Zilnic să mă lupt cu telefonul să-mi facă o fotografie drăguță, apoi s-o trec prin niște aplicații de manipulare a acesteia și, într-un final, să mă chinui cu aplicația da Facebook.
De ce proiectul 365?
E și mai simplu decât răspunsul anterior. 365 de zile are 2015. E, într-adevăr, o provocare pentru fiecare să facă zilnic o fotografie "marcantă". Marcantă în sensul că trebuie să îți amintească ușor de ziua respectivă. Asta e și ideea proiectului, de fapt. O fotografie pe zi care să-ți amintească foarte ușor de anul respectiv.
La finele anului, după ce postez 365/365, o să mă uit la fiecare fotografie din album și o să-mi redau imagini din fiecare momențel al anului. O să-mi amintesc de oameni cu care acum probabil nici nu mă mai salut pe stradă, o să-mi amintesc de prima întâlnire cu omul cu care stau acum în casă, de trecerea de la cămin la chirie într-un apartament și muuuulte altele.

Ce am descoperit în urma proiectului?
Am răbdare. Am multă răbdare de care nici nu-s conștientă. Ambiție - pentru că nu am lăsat să treacă o zi fără să ajungă fotografia zilei în album. Bine, fie, poate treceau câteva ore în ziua următoare, dar îmi este iertară fapta, întrucât sunt puține cazurile respective și am avut motive destul de întemeiate.
Deși era frig afară, dacă nu aveam net, ieșeam o tură prin cartier, îl așteptam pe cel mai bun prieten aka Doru întârzietoru' câte 15-20j de minute, numai că-n minutele astea, apucam să postez poza zilei cu tot cu erorile telefonului meu deștept.
Pe lângă răbdare și ambiție, am avut și dorința de a-mi îmbunătăți skill-urile în ceea ce privește fotografia. Nu se prea vede asta în album, pentru că nu e ca și cum la începutul anului aveam Samsung S2 și acum mi-am luat direct ultimul model de la Canon. Am foarte puține fotografii făcute cu DSLR-ul și ăla e al lui Costin.
În urma proiectului, am descoperit că nu mi-a pierit pasiunea pentru fotografie. Drept urmare, lucrarea mea de licență o să fie despre fotografie. Mai multe detalii nu spun despre lucrare. Nu de alta, dar nici eu nu le știu.

Cum mă simt după 337 zile?
Nu prea-mi vine să cred că mai e puțin și se termină anul. Dacă nu aveam proiectul ăsta, nu cred că realizam cum trece timpul. De la 1/365 și până azi, la 337, parcă a trecut o veșnicie. De fapt, s-a simțit de parcă a fost o adiere ușoară de vânt în mijlocul verii.
E singura idee pe care-am dus-o la bun sfârșit. Aproape bun sfârșit, că mai am 29 zile.
Da, mai sunt 29 zile până la revelion și o știu prea bine. De când am trecut de 300, parcă e un fel de final countdown. Sau de pe 1 ianuarie e tot un final countdown...
În orice caz, e super mișto că știi mereu câte zile au trecut și realizezi că timpul chiar trece repede, dar eu am descoperit că așa am fost îndemnată de subconștient să fac ceva din anul ăsta. Dacă tot fac o fotografie zilnic, măcar să fie una care să îmi ofere multe informații, nu doar că am stat în casă și am legumizat ca o legumă leșinată ce sunt. Dacă era așa, puteam face 365 zile de stat în casă și făceam fotografie în fiecare seară când mă puneam în pat. Numai că, dacă ieși în oraș și ajungi acasă la 7-8 dimineața, o seară rămâne fără pat. Sau există un interval de 15 ore în care pui două fotografii.
Mai e și sentimentul că am rezistat 3 zile (!!!) fără telefon. Ce-i drept, am avut tabletă de la muncă, dar aia nu poate înlocui puișorul meu. Deci da, Ana poate exista și fără telefon. Automat, stăteam pe net un timp extrem de limitat.

Alt proiect pentru 2016?
1. Am în cap să încep un video blog (overrated și mainstream și ce mai vreți voi; sunt conștientă de asta) cu Costin Shinijikun. Toată lumea face video blog acum, dar nimeni nu o să-l facă la fel ca al nostru. Nu știu câte vizualizări vom avea sau ce păreri, dar sper să ne ținem de el. Vlogul va fi tot sub formă de 365, deci zilnic un "episod". Io nu vreau să spun "episoade", că nu fac un serial. Fac, mai degrabă, un memoriu al unui an din viața mea și-a lui Costin. Mai exact, unul dintre cei mai importanți: termin facultatea, deci party-ul ăla super fancy de la final, cu preamăritele robe, eventual bag doi ani un program de master, o să învăț să gătesc (sper! altfel mă părăsește bărbatu'), plus multe alte idei și chestii "programate" a se întâmpla în 2016.
2. Licența. Da, e un proiect pentru mine, pentru că fac un produs TV. Deci chiar proiect. Vreau să iasă unul mișto, care să-mi deschidă drumuri către un eventual loc de muncă în domeniu. Cam așa mă gândesc.
3. Să mă fac fată de casă.
După ce m-am mutat cu toate catrafusele la Costin, Isabelle (zisă și Iza Priza) mi-a trimis următorul mesaj: "acum ești femeie măritată la casa ta. și eu boschetară. n-o să mai fie chiar la fel." - Nu m-am măritat (încă), dar faptul că m-am mutat cu neicu'... chiar are un impact emoțional asupra mea și a apropiaților. Mă maturizez, fac treburi d-alea în casă cu stat în bucătărie (mai mult degeaba) și gătit (da' nu prea) și făcut curat (când nu e Costin acasă, pentru că îl văd că stă și vreau și eu să stau) și d-astea. Adică nu ne mai permitem să ieșim și să bem până la închiderea clubului, deja avem responsabilități, facturi de plătit și-un viitor de clădit. Cam așa ceva.
4. Să intru la master. Se numește PMAV, adică Producție Multimedia și Audio-Video. Nuștu cu ce-o să mă ajute foarte mult, dar e cam singurul program de master de la facultatea mea care-mi face cu ochiul. La altă facultate nu am considerat să merg. Am căutat informativ la UNATC, vrând să merg pe ceva video, mai mult; nu m-a atras deloc. Rămân la FJSC-ul vieții.

Cam astea-mi sunt planurile pe 2016. Momentan.

Până una alta, încerc să-mi amintesc de fiecare emoție din facultate și să mă bucur de colegii pe care-i am acum până nu trece timpul imediat și realizez că o să mergem fiecare la o altă facultate pentru master sau unii chiar în alte țări. Eu sper, totuși, să rămân în legături cu oamenii ăștia. Față de liceu, când abia așteptam să termin cei 4 ani, acum simt ceva negativ, parcă aș vrea să mai fiu în grupă cu ăștia încă 2 ani. Sunt oameni foarte de treabă și abia ne-am ciondănit în 2 ani, cât au trecut până acum. Unii s-au lăsat, alții s-au mutat, au venit unii și i-am văzut cum au plecat la fel de repede, adică abia ne amintim de ei, dar există acest grup de 22 oameni care încă-s acolo. Când profii ne cer lista de prezență, o scriu imediat, îi am pe toți în minte, parcă am capul imprimantă și scot lista la bandă rulantă.

Am trecut cu bine de 337 zile. Au avut loc tot felul de evenimente din viața mea și sunt fericită că sunt aici să scriu postul ăsta și să-mi fac un plan pe noul an.
Acu', sunt oleacă interesată de cum au trecut 337 zile ale celor care dau clic pe blogul meu și ajung la postarea asta. Deci... Cum au trecut, la tine, 337 zile, momentan, din 365?

Am mai realizat că am 40k+ vizualizări pe blog și 5 persoane "interesate". Și nici nu mi-am dat interesul prea mult pentru blogul ăsta. Next step: reclamele, ca să fac și un ban, totuși.
Mulțumescu-vă, simpaticilor, pentru clicuri! La mai multe! :)

Scrisoare către nimeni

Nu scriu asta pentru că aș avea o părere diferită față de a ălora din jurul meu. Sau pentru că aș vrea atenție. Mă piș (scuzați-mi limbajul huliganic, stradal) pe ea de atenție, la fel cum o fac când vine vorba de politică.
Nu-mi place politica.
Nu-mi place istoria. Niciodată nu mi-a plăcut. Nu mă interesează trecutul și cine a murit pentru mine. Mă interesează prezentul și ce-mi rezervă viitorul. Mă interesează dacă am bani să-mi cumpăr mâine o pâine și dacă o să am bani să-mi clădesc o familie.
Nu-mi place politica. Niciodată nu mi-a plăcut. Niște dobitoci cu studii superioare care întrerup circulația în miezul zilei pentru că nu pot aștepta, pur și simplu, ca toți ceilalți, să se facă verde la semafor. Niște inapți din multe puncte de vedere care nu știu cum să rezolve problemele țării, dar nici nu se chinuie. Sau poate c-o fac, dar cine să-i creadă? Mi-e scârbă s-o mai văd pe mama cum se chinuie pentru mai puțin de 2.000 lei lunar, din care să plătească rate la bănci. Rate la bănci. Toate făcute ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Mărunțiș adunat pentru o ciorbă caldă seara când vine moartă de oboseală de la munca pe care handicapații de a conducere probabil că nici nu o cunosc. Mama lucrează de dinainte să se gândească măcar să mă conceapă în același domeniu. Salariu ei se mărește din an în paște și e puțin considerabil, având în vedere că taxele și impozitele cresc și ele.
Mi-e scârbă de când mă gândesc că mâine merg la facultate. Facultate, hah. Mă gândesc că facultatea mea nici nu are un sediu doar al ei, cum au facultățile normale. Și, ca să vezi, e o facultate din cadrul primei universități a țării. Te piși pe ea de clădire, că se dărâmă pe tine. Ți-e frică să te urci în lift, pentru că deja au existat probleme nasoale. Mă duc la facultate ca să învăț cum să fac jurnalism, în timp ce idioții din presa actuală scriu baliverne despre morții din Colectiv. Jurnalistele vieții care sunt superfericite cu meseriile lor plătite cu 1.500 lei la Antena3. Jurnaliști care au ajuns să le placă să mănânce căcat după ce au acceptat să facă asta la îndemnul "șefilor". Oricine poate face asta, dar nu mai sunt locuri vacante. 
M-am plictisit să caut locuri de muncă și toate încercările mele să fie în zadar, deși cv-ul meu nu e gol. M-am plictisit să mă duc la facultate și să ascult disputele colegilor mei PSD vs PNL. M-am plictisit să nu fac ce-mi place, pentru că nu am bani pentru materiale, bani nu am pentru că nu am job, job nu am pentru că nu interesează pe nimeni, cu adevărat, câte știi tu să faci, atâta timp cât ai pretenție de un salariu minim pe economie. Până și minimul pe economie e mult azi. M-am plictisit să fiu plictisită zilnic. E un cerc vicios, de fapt.
Totuși, nu ies în stradă. Respect celor care sunt curajoși și-o fac, și-au făcut-o și ieri și acum tremură ca pinguinii la Universitate. Eu nu o fac. E cald și bine acasă, în pat, și nu consider că prezența mea infimă o să schimbe cu ceva. La 40 de kile ale mele și tremuriciul pe care-l am și la cea mai mică adiere de vânt, chiar nu consider că am ce căuta în stradă. Nu-s făcută pentru scandal, ceartă, revolte și alte alea. Mă revolt cum pot și io, cum m-a lăsat Ăl de sus. Dumnezeu cu mila. 
Sincer și cu tot respectul meu. Dacă nu e revoluție, nu mișc un deget. A demisionat un prost, a mai luat pe unul la pachet, a demisionat apoi încă unu', dar mai sunt aproximativ foarte mulți. Dacă ar fi să calculez câte astfel de revolte sunt necesare ca să demisioneze toți tâmpiții... #amfostproastălamatematică. 
Sunt pesimistă și nu-mi pasă. Poate par rea. Ei, chiar sunt mai rea așa, uneori, din când în când, da' nici asta nu mă mișcă prea tare. Vocea mea e prin cuvinte scrise, nu rostite. Sună mai bine așa, chiar dacă-s rârâită și sunt "drăguță". Hah.
Nu-mi pasă de multe lucruri. Politica e pe primul loc, în caz că nu am dat asta de-nțeles până acum. Îmi pasă doar de mine și de cei apropiați. De mama, de iubit, de familie, de prieteni, de d-ăștia. Nu-mi pasă dacă Ponta și-a dat demisia sau ajunge nu-știu-ce-alt-inapt în locul lui. Mă interesează dacă mami e bine, dacă verișorul meu mai e bolnăvior, dacă iubitul meu și-a luat pastilele, dacă prietenii mei dorm și mănâncă destul. 
Nu-mi pasă dacă Way Too Happy Daniel (am învățat asta azi, din news feed) se frustrează pe subiectul "Colectiv" sau dacă catedrala mântuirii neamului ajunge, printr-o minune, spitalul neamului. E o clădire vis-a-vis de catedrala din Ploiești care are de ceva ani buni un banner uriaș. Pe banner-ul ăla scrie ceva gen că acolo o să fie spital de copii. Păi când? Când, mânca-ți-aș? E clădirea aia cu praf pe și în ea de poți să mai faci înc-o clădire din el. De ce nu se face nimic pentru spitalul ăla? Clădirea "mamă" există, dar, mai departe, ce facem cu ea? E frumoasă, în centru, mare. Las-o acolo, că dă bine orașului o clădire cât catedrala de înaltă.
Nu-mi pasă de multe lucruri, am mai scris-o o dată și-o mai scriu de câte ori vreau.
Nu e vorba că nu-mi pasă de țara asta. Țara e mișto, oamenii sunt și ei mișto, având în vedere ce repede se pot organiza când e vorba de scandal în masă. Țara asta merită văzută, vizitată, prin toate ascunzișurile ei. Sistemul politic cu totul, de ăsta nu-mi pasă. Nu mă interesează cine ne conduce și unde ajung, atâta timp cât am unde sta, ce mânca și pe cei dragi aproape. Nu vreau să plec din țară decât în vacanțe. Îmi place aici. M-am născut aici, limba română e frumoasă, România e frumoasă. 
Indignați-vă voi și pentru mine, că io încerc să mă bag pe partea aia zen, din care sper să nu mai ies vreodată. Nu vreau să mă cert, nu vreau scandal, scandări și alte d-astea. Vreau să învăț, să am un job ok, eventual în domeniul jurnalistic, care, apropo, e cam mort. Vreau să învăț să gătesc, vreau să îmi cumpăr curând apartament unde să mă mut cu viitorul meu soț și să facem un copil frumos ca noi. Vreau să stau cu el, la masă, în 15 ani, și să-l învățăm pe copil la nebuniile pe care le facem noi acum, ca să fie pregătit. Vreau să am unde mânca o mămăligă cu o sarma când vin de la muncă și să nu duc grija banilor de pe o zi pe alta.
Vreau să fiu liniștită. Fără incidente nasoale când merg la un concert de roacheri sau repări sau eu mai știu ce. Să o văd pe mami fericită. Să mă văd eu fericită, cu familia și prietenii.
Văd cum toți se revoltă. Unii pe stradă, alții pe Facebook. Bravo vouă. Eu nu mă revolt. Tensiunea mi-e ok, pulsul normal, nu mă doare nimic, mi-e dor puțin somn. 
Eu nu mă revolt. Eu mă descarc în scris și nici măcar nu mă gândesc la vizualizări. Mă gândesc doar la faptul că sunt rea uneori.

Nu-mi pasă de altceva decât de mine. Urâți-mă pentru că-s egoistă. 
"Nimic nu se pierde, totul se transformă." - Antonie Laurent de Lavoisier

P.S. Până nu ajung la guvernare oameni simpli, ca ăștia de ies în stradă, nu consider că o să se schimbe ceva considerabil în sistemul politic.

Ghid: cum să te porți la un eveniment

Există acel moment când "iar n-am mai scris pe blog de când eram mică"...
M-am tot gândit s-o fac, dar sunt o persoană dificilă. Uneori am o ambiție năstrușnică și nu mă las până nu iese treaba fix cum vreau, alteori mi-e lene și să mestec mâncarea. There's no in between. #proudofme #not

În ultimele câteva habar nu am câte luni de când n-am mai scris p-aici, mi-am dezvoltat latura de hateriță și mai mult. Am participat la mai multe evenimente gen ăă concerte și cam atât (cred) și am tot văzut fel și fel de publicuri și de comportamente, care mai de care mai animalic.
Așa că, ghid.
Cum să te porți la un eveniment
(o să mă leg mai mult de concerte, pentru că astea-s mai frecventate de cei de vârsta mea, adică cei avizați)

1. Vestimentația
Nu îți spun eu cum să te îmbraci, că nu-mi pasă, plus că merg pe ideea că fiecare se îmbracă cum vrea. Numa' că... Da, numa' că. Nu te poți îmbrăca exact ca "pe tarlaua mă-tii". Adică poți, da' nu e foarte fancy din partea ta. Doar dacă vrei să ieși neapărat în evidență prin extravaganța ta, oricare ar fi aia.
Mai exact, nu te poți îmbrăca în rochie sclipicioasă și să porți pantofi cu tocuri de minim 15 când tu mergi la un concert de muzică underground gen Macanache sau la lansarea Cred Că Sunt Extraterestru. Adică Macanache are un stil fix paralel cu al tău, un adidas Nike și unul Adidas, iar ceilalți sunt out of your space - literally.
Încearcă să te mulezi pe eveniment. Dacă vrei să mergi la lansare la Cedry2k, spre exemplu (sâmbătă, Colectiv), dar nu ai haine adecvate, ori nu mai mergi, ori te porți cât de casual poți.
/masculi sclipicioși n-am văzut. momentan.

2. Comportamentul 
- cred că ăsta era cel mai important aspect
Așa cum am zis și la 1, nu poți să te prezinți ca pe tarlaua mă-tii (îmi place expresia asta). Serios. Tuturor ne place atenția într-un moment al vieții; că ai de prezentat un proiect și ai nevoie de atenția colegilor sau că ești trist și vrei atenția unei persoane anume, tot atenție e. Doar că... dacă tu dansezi de parcă ești o mâță drogată cu prenadez pe o trotinetă. Te rog frumos, abține-te. Nu numai că deranjezi pe cei din jurul tău, mai ales dacă evenimentul e full house, dar ești și... (nici nu știu cum să mă exprim cât mai frumos)
Nu poți să dansezi de parcă nu e nimeni în jurul tău, pentru că ghici ce! nu e loc nici să respiri, nu te mai chinui să îți etalezi talentul pe ringul de dans, mai ales dacă ești aritmată. Ce înseamnă să fii aritmat? Adică să dansezi pe hip hop cum dansezi pe dnb, să nu simți ritmul, bătaia de tobe în sânge. Și să fii beat/beată mort/moartă. Da' cred că și dacă-s beată, tot am ritmul acolo unde trebuie.
În numele veșnicilor oameni din jurul tău din cluburi, învață ritmurile, simte vibe-ul, ascultă muzica și alte d-astea.
/rar am întâlnit masculi cărora să adresez acu' acest punct 2.

3. Atenția
Aici mă refer la atunci când ai o bere în mână și nu știi ce să faci cu ea. Dacă nu ai unde să o așezi când te doare mână, clar nu o pune pe scenă. Nu de alta, da' știi, pe scenă sunt cabluri, aparaturi pentru artiști, ca să asculte bovina din tine muzică. Nu le strica munca, nu îi provoca și în niciun caz nu îi face să cheltuie niște bani aiurea pentru că ești tu cu capu' și ai dat din greșeală peste sticla de bere, vărsându-se fix pe obiectele electrice și stricându-se. Ție-ți pare rău de bere, normal, că nu știi cât de scumpe-s alea dă pă scenă. Ca să nu plângi după prietena ta blondă vărsată, ai grijă unde-ți pui berea dacă te doare așa rău mâna ca s-o mai ții oleacă până o termini.
În timpul concertului, clar nu lăsa băutura pe scenă. Nu numai că artiștii poate au chef să sară și scena se poate mișsca, berea ta să se verse pe firele lor și să plângeți toți, da' tu chiar nu ai prins punctul 2 și dansezi ca o haimana posedată de deavol și te nimerești să cine știe pe unde dai bere. Ori pe tine, ori pe ăia de lângă. Orice-ar fi, irosești bere. Fii mai atent/ă, că sunt copii care n-au ce mânca și tu verși berea ca să arăți cât de tare te-a făcut mă-ta.

4. Fii receptiv
Dacă cineva îți atrage atenția în legătură cu faptul că ești neatentă (punctul 3 integral), încearcă măcar să auzi exact ce zice. Când o gagică de vârstă aproape dublă față de-a ta îți zice de la 10 metri "ia berea aia d-acolo, că o verși peste alea și nu plătești tu reparațiile", tu nu fi retardat/ă și să arăți că e totul ok și apoi să dai berea pe gât făcând contact vizual și că ești tare-n ....... și poți bea juma de bere pe nerăsuflate. Ești doar pe lângă.

Io, de fapt, ca să rezum, mă refer la faptul că, deși faci ce vrei, cum vrei, când vrei, tre' să ai, totuși, o limită. Limita începe atunci când intri în zona de confort a celor din jur.
Atât.
Fii cuminte.
Și, dacă ai sub 18 ani, acceptă ideea că încă nu poți participa la orice eveniment. E în politica oricărui pub/club unde se vinde alcool. Și tot puburile și cluburile astea au dreptul de a-și alege clientela. Dacă tu te porți ca un om al peșterii adus la oraș, nu te plânge că te scot ăia afară cu bodyguarzii.
Poartă-te frumos, ce naiba!

Atât de la fața locului, revenim cu detalii.
I kiss you on the souls.

P.S. Cred că refrenul d-aici e scris pentru oamenii ca tine.
#putred

Gossip Ploieşti sau cum să... n-am, nu pot, mi-e ruşine

Şi cum căutam eu gif-uri sau meme-uri pentru un articol pentru site, uite-aşa mi-am amintit de bannerele din Ploieşti cu "Gossip Ploieşti", aşa că am făcut ce tot ţineam de vreo 3 luni: am intrat pe site. Site-ul sună ok, ph-online.ro, meh. Dar mă interesa o ramură specială a site-ului, aia de gossip, tată. Şi-am găsit-o imediat, normal, vecină cu actualitatea, mai importantă ca politica sau eu mai ştiu ce. În fine, eu vreau să mă leg, pentru că sunt o hateriţă declarată, de ramura asta, care sincer, BĂ SINCER, e o mizerie absolută. Am mai văzut mizerii la viaţa mea, dar aşa ceva... aşa ceva niciodată.
Bă, taică, îţi faci şi tu un site, site pe oraş, că nu e chiar atât de mic încât să nu se întâmple un furt, un accident grav, o alea alea. Okay, bun, ne facem site pe Ploieşti, dar de ce ************ ai face o pagină de gossip în care să scrii despre câte bagaboante s-au mai găsit în Colegiul Naţional Mihai Viteazul (un simplu exemplu de liceu menționat pe site) şi ce poze trimit ele gagicilor lor, ăia se oftică pe faptul că bagaboantele şi-au găsit pe unii cu mai mulţi bani şi pun pozele pe net (ce dobitoci, ce joc gen "mă duc la doamna şi te spun"), despre cea mai populară fată din Ploieşti, conform like-urilor de pe Facebook sau cu ce maşini merg elevii la liceu. Îmi vine să vomit, sincer. Din calitate de studentă la Jurnalism cu aspiraţii destul de înalte, că mna, chiar nu vreau să scriu la CanCan, pot spune, pentru prima oară, cât pot de sincer, că mi-e ruşine de cine primeşte titlul de jurnalist/ziarist. Mi-e ruşine că există oameni d-ăştia, mi-e ruşine că Ploieştiul are imaginea asta, cu ce se gâseşte în băile din cluburi (îţi dai seama, e o baie, oamenii merg acolo să-şi facă nevoile, de ce te miri că găseşti excremente umane?) sau cât de porno sunt elevele din Ploieşti. Declaraţiile unui băiat care a fost părăsit de iubită EXCLUSIV INTERVIU ÎN CARE SPUNE TOTUL DIN RELAŢIA LOR, de ce ar interesa-o pe mama sau pe mătuşa de relaţia unui adolescent? sau INCREDIBIL! află care este cea mai nouă relaţie din Ploieşti. Bă, tată, bă, prostiile astea sunt scrise de cineva luat drept jurnalist. Şi eu mă chinui să citesc pe site-uri din afară şi să găsesc informaţii chiar demne de citit care să mă ajute pe perioada cât îmi găsesc un job în domeniu. Păi, dacă-i aşa, mă las şi eu de treabă, şi de facultate, eventual, mă apuc să stalkez fetiţele din Ploieşti şi să le cataloghez drept cea mai populară şi cea mai nepopulară şi iau interviuri unor puşti necunoscuţi despre cea mai dură ceartă a relaţiei lor.
Ăsta e jurnalismul din zilele noastre. Ne interesează unde au făcut revelionul nişte fete pe care nu le cunoaşte o ţară întreagă, nici măcar un oraş întreg (eu nu am auzit de 95% din oamenii despre care se scrie acolo, şi sunt născută şi crescută în Ploieşti, abia la 19 ani am plecat la facultate), ne interesează cum s-au pozat "cele mai sexy ploieştence lângă brad", nu că Bădescu (primarul) e la pârnaie sau că tot oraşul arată ca un şantier şi Dumnezeu ştie dacă peste un an, când se preconizează, o să arate normal, iar.
Şi sunt sinceră până la capăt, vă dau un sfat prietenesc: lăsaţi-vă, serios. Aţi dat bani pe bannerele alea ca să promovaţi o mizerie. Gândiţi-vă la reacţiile celor care trec prin Ploieşti, văd reclama, intră pe site şi citesc ceea-ce-nu-pot-fi-numite-articole despre elevele porno XXX omg dă clic aici sau se dezbracă şi de piele. În loc să arătăm lucrurile frumi de la oraş, adică... muzeul de istorie, văzut deja de toată lumea, muzeul ceasului care nu mai e deschis şi am putea face ceva să-l redeschidă sau casa memorială a lu' Nichita Stănescu sau nuştu ORICE POZITIV, promovăm ceva ce nu interesează pe majoritatea din oraşul ăla.
Serios, faceţi oraşul să fie văzut mai naşpa decât e deja (aka satul de lângă Bucureşti).
Vă salut cu respect, mă duc să fac jurnalism de calitate.
P.S. Îmi asum consecinţele pentru articol. De fapt, mă doare undeva de ce reacţii o să primesc la treaba asta. E fix părerea mea, dacă se frustrează careva înseamnă că am atins un punct sensibil. Mulţumesc mamei şi prietenilor şi colegilor şi, mai ales, celor care mi-au dat titlul de "hate ambasathor". Pwp.