Nu scriu asta pentru că aș avea o părere diferită față de a ălora din jurul meu. Sau pentru că aș vrea atenție. Mă piș (scuzați-mi limbajul huliganic, stradal) pe ea de atenție, la fel cum o fac când vine vorba de politică.
Nu-mi place politica.
Nu-mi place istoria. Niciodată nu mi-a plăcut. Nu mă interesează trecutul și cine a murit pentru mine. Mă interesează prezentul și ce-mi rezervă viitorul. Mă interesează dacă am bani să-mi cumpăr mâine o pâine și dacă o să am bani să-mi clădesc o familie.
Nu-mi place politica. Niciodată nu mi-a plăcut. Niște dobitoci cu studii superioare care întrerup circulația în miezul zilei pentru că nu pot aștepta, pur și simplu, ca toți ceilalți, să se facă verde la semafor. Niște inapți din multe puncte de vedere care nu știu cum să rezolve problemele țării, dar nici nu se chinuie. Sau poate c-o fac, dar cine să-i creadă? Mi-e scârbă s-o mai văd pe mama cum se chinuie pentru mai puțin de 2.000 lei lunar, din care să plătească rate la bănci. Rate la bănci. Toate făcute ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Mărunțiș adunat pentru o ciorbă caldă seara când vine moartă de oboseală de la munca pe care handicapații de a conducere probabil că nici nu o cunosc. Mama lucrează de dinainte să se gândească măcar să mă conceapă în același domeniu. Salariu ei se mărește din an în paște și e puțin considerabil, având în vedere că taxele și impozitele cresc și ele.
Mi-e scârbă de când mă gândesc că mâine merg la facultate. Facultate, hah. Mă gândesc că facultatea mea nici nu are un sediu doar al ei, cum au facultățile normale. Și, ca să vezi, e o facultate din cadrul primei universități a țării. Te piși pe ea de clădire, că se dărâmă pe tine. Ți-e frică să te urci în lift, pentru că deja au existat probleme nasoale. Mă duc la facultate ca să învăț cum să fac jurnalism, în timp ce idioții din presa actuală scriu baliverne despre morții din Colectiv. Jurnalistele vieții care sunt superfericite cu meseriile lor plătite cu 1.500 lei la Antena3. Jurnaliști care au ajuns să le placă să mănânce căcat după ce au acceptat să facă asta la îndemnul "șefilor". Oricine poate face asta, dar nu mai sunt locuri vacante.
M-am plictisit să caut locuri de muncă și toate încercările mele să fie în zadar, deși cv-ul meu nu e gol. M-am plictisit să mă duc la facultate și să ascult disputele colegilor mei PSD vs PNL. M-am plictisit să nu fac ce-mi place, pentru că nu am bani pentru materiale, bani nu am pentru că nu am job, job nu am pentru că nu interesează pe nimeni, cu adevărat, câte știi tu să faci, atâta timp cât ai pretenție de un salariu minim pe economie. Până și minimul pe economie e mult azi. M-am plictisit să fiu plictisită zilnic. E un cerc vicios, de fapt.
Totuși, nu ies în stradă. Respect celor care sunt curajoși și-o fac, și-au făcut-o și ieri și acum tremură ca pinguinii la Universitate. Eu nu o fac. E cald și bine acasă, în pat, și nu consider că prezența mea infimă o să schimbe cu ceva. La 40 de kile ale mele și tremuriciul pe care-l am și la cea mai mică adiere de vânt, chiar nu consider că am ce căuta în stradă. Nu-s făcută pentru scandal, ceartă, revolte și alte alea. Mă revolt cum pot și io, cum m-a lăsat Ăl de sus. Dumnezeu cu mila.
Sincer și cu tot respectul meu. Dacă nu e revoluție, nu mișc un deget. A demisionat un prost, a mai luat pe unul la pachet, a demisionat apoi încă unu', dar mai sunt aproximativ foarte mulți. Dacă ar fi să calculez câte astfel de revolte sunt necesare ca să demisioneze toți tâmpiții... #amfostproastălamatematică.
Sunt pesimistă și nu-mi pasă. Poate par rea. Ei, chiar sunt mai rea așa, uneori, din când în când, da' nici asta nu mă mișcă prea tare. Vocea mea e prin cuvinte scrise, nu rostite. Sună mai bine așa, chiar dacă-s rârâită și sunt "drăguță". Hah.
Nu-mi pasă de multe lucruri. Politica e pe primul loc, în caz că nu am dat asta de-nțeles până acum. Îmi pasă doar de mine și de cei apropiați. De mama, de iubit, de familie, de prieteni, de d-ăștia. Nu-mi pasă dacă Ponta și-a dat demisia sau ajunge nu-știu-ce-alt-inapt în locul lui. Mă interesează dacă mami e bine, dacă verișorul meu mai e bolnăvior, dacă iubitul meu și-a luat pastilele, dacă prietenii mei dorm și mănâncă destul.
Nu-mi pasă dacă Way Too Happy Daniel (am învățat asta azi, din news feed) se frustrează pe subiectul "Colectiv" sau dacă catedrala mântuirii neamului ajunge, printr-o minune, spitalul neamului. E o clădire vis-a-vis de catedrala din Ploiești care are de ceva ani buni un banner uriaș. Pe banner-ul ăla scrie ceva gen că acolo o să fie spital de copii. Păi când? Când, mânca-ți-aș? E clădirea aia cu praf pe și în ea de poți să mai faci înc-o clădire din el. De ce nu se face nimic pentru spitalul ăla? Clădirea "mamă" există, dar, mai departe, ce facem cu ea? E frumoasă, în centru, mare. Las-o acolo, că dă bine orașului o clădire cât catedrala de înaltă.
Nu-mi pasă de multe lucruri, am mai scris-o o dată și-o mai scriu de câte ori vreau.
Nu e vorba că nu-mi pasă de țara asta. Țara e mișto, oamenii sunt și ei mișto, având în vedere ce repede se pot organiza când e vorba de scandal în masă. Țara asta merită văzută, vizitată, prin toate ascunzișurile ei. Sistemul politic cu totul, de ăsta nu-mi pasă. Nu mă interesează cine ne conduce și unde ajung, atâta timp cât am unde sta, ce mânca și pe cei dragi aproape. Nu vreau să plec din țară decât în vacanțe. Îmi place aici. M-am născut aici, limba română e frumoasă, România e frumoasă.
Indignați-vă voi și pentru mine, că io încerc să mă bag pe partea aia zen, din care sper să nu mai ies vreodată. Nu vreau să mă cert, nu vreau scandal, scandări și alte d-astea. Vreau să învăț, să am un job ok, eventual în domeniul jurnalistic, care, apropo, e cam mort. Vreau să învăț să gătesc, vreau să îmi cumpăr curând apartament unde să mă mut cu viitorul meu soț și să facem un copil frumos ca noi. Vreau să stau cu el, la masă, în 15 ani, și să-l învățăm pe copil la nebuniile pe care le facem noi acum, ca să fie pregătit. Vreau să am unde mânca o mămăligă cu o sarma când vin de la muncă și să nu duc grija banilor de pe o zi pe alta.
Vreau să fiu liniștită. Fără incidente nasoale când merg la un concert de roacheri sau repări sau eu mai știu ce. Să o văd pe mami fericită. Să mă văd eu fericită, cu familia și prietenii.
Văd cum toți se revoltă. Unii pe stradă, alții pe Facebook. Bravo vouă. Eu nu mă revolt. Tensiunea mi-e ok, pulsul normal, nu mă doare nimic, mi-e dor puțin somn.
Eu nu mă revolt. Eu mă descarc în scris și nici măcar nu mă gândesc la vizualizări. Mă gândesc doar la faptul că sunt rea uneori.
Nu-mi pasă de altceva decât de mine. Urâți-mă pentru că-s egoistă.
"Nimic nu se pierde, totul se transformă." - Antonie Laurent de Lavoisier
P.S. Până nu ajung la guvernare oameni simpli, ca ăștia de ies în stradă, nu consider că o să se schimbe ceva considerabil în sistemul politic.
No comments:
Post a Comment
Hai cu tupeu, trăi-ți-ar!