Dragă KFC,

Îți scriu aceste rânduri la două săptămâni de când am aflat de campania #bereal și am comandat două tricouri.

Deși am mâncat chiar azi un smart menu, sunt profund dezamăgită de niște chestii legate de campanie.

Am plasat comanda pentru tricoul 1 la ora X și pentru tricoul 2 la ora Y. După două zile, l-ai sunat pe Costin pentru confirmarea adresei de la tricoul 2. Pe mine nu. Fiind aceeași adresă, m-am gândit că le-ați asociat și nu ați mai sunat și la numărul meu.

După alte două zile, m-a sunat Costin să cobor să-i ridic tricoul de la curier. Ajunsese! Dar surpriză, era doar al lui. Ok. Aștept să mă suni...

Trece o zi sau cam așa, mă sună un individ (nu i-am reținut numele) și îmi cere să confirm adresa. Buuun. Mă entuziasmez, îmi tot vin idei pentru concurs. 

Trec alte zile multe, mă suni iar, îmi spui să reconfirm adresa și cum că "datorită cererii mari", S-ul comandat de mine pe un anumit print s-a transformat în L. Ok, mă conformez, ce pot să spun. Merci că măcar print-ul a rămas același, deși eu port L pe post de pijama. Întreb cam cât durează să ajungă curierul la mine, "cât de curând, într-o zi - două, vă sună curierul". 

Uite-mă aici, la patru zile de la ultimul apel telefonic, cum încă aștept să mă sune curierul.

Ceea ce mă dezamăgește e că tricoul 1 nu a ajuns, deși a fost comandat înainte de tricoul 2. Și nu înțeleg cum ați preluat comenzile dacă 1 pe S nu mai e, dar 2 pe M a fost. Ați folosit un sistem descrescător? Și, totuși, sunt două săptămâni cu diferență de 30 minute între plasările celor două comenzi.

Ți-am lăsat și mesaj privat pe Facebook. Acolo apare asta: 

Am dat mesajul la 23:45 și e 00:28. Nici seen nu merit?

Chiar sunt dezamăgită profund. Bă, și-mi plac aripioarele tale crocante atât de mult... 

Aștept un răspuns cât de repede posibil și o remediere a situației triste în care m-ai pus. Încă am speranță că o să-mi dai S, nu L...

Merci anticipat!

(Vezi? Încă-s drăguță, vorbesc frumi.)

P.S. Aștept și să vă revanșați față de clientul vostru fidel, Ana Wadăfac :)

mulțumesc 365/2015

Cum e o chestie să scrii la finalul anului ce ți-a adus ție bun și ce așteptări ai de la următorul, nu sunt io mai fraieră să nu fac asta, lol.
Îmi amintesc c-am scris și anul trecut, și acum doi ani... acu' poate-mi amintesc prost, ce pot să zic...
Vreau doar să mulțumesc unor oameni. Am uitat când a fost cazul.

/Vreau să mulțumesc cel mai mult profei de tv, Mădălina Bălășescu. După 2 ani și jumate de FJSC și zeci de profesori cunoscuți, am ajuns și eu la un preferat. Nu numai că la seminarul din anul II ne explica ce și cum trebuie, exact ca la proști, dar în anul III am decis să merg pe mâna ei la licență. Și nu am greșit nicio clipă. Pe lângă asta, îi mulțumesc în numele grupului de dezvoltare personală că ne-a fost alături și ne-a ajutat când ne era moralul la pământ. Dacă aș putea, aș numi-o "profa anului" sau "profa fjsc-ului", dar nu pot, așa că doar îi mulțumesc în mod public.

/Vreau să mulțumesc colegilor care, acum, în prag de final de studenție (pentru unii), încă mă mai suportă cu toate glumele de pe internet. Mă bucur să aud de la ei "de ce ești tăcută, Ano?" - e un semn că mă știu de fata aia veselă și vorbăreață și bla bla.

(puțin într-o altă formulă, dar #grupa2 e tot acolo)

/Mulțumesc profesorilor care m-au trecut în septembrie de fiecare restanță și am reușit să ajung la buget și să fiu și integralistă! Măcar în anul III!

/Mulțumesc oamenilor care mi-au fost prieteni și au decis că timpul lor e mai ok fără mine. M-ați învățat că n-are rost să-mi plâng de milă că am un prieten în minus. Oamenii vin și pleacă și eu nu pot schimba asta pentru că-s Ana.
Totodată, le mulțumesc acelora care-au rămas alături de mine, oricât de rar ne-am fi văzut sau am fi vorbit.

/Mulțumesc celor care au trecut și staționat oleacă prin 2015-le meu. M-ați învățat diferite lucruri și m-am descoperit mai mult pe mine.

/Mulțumesc lui Costin că a acceptat să ieșim p-afară într-o prea caldă seară de vară. Cam de-atunci, suntem împreună 24/7 și nu știu cum de mă mai suportă. Îi mulțumesc că o face. E unul dintre cei mai curajoși oameni pe care i-am cunoscut. Îi mulțumesc și că m-a învățat anumite chestii legate de fotografie și să lucrez în Lightroom.

/Mulțumesc mătușii mele că a adus pe lume un bebeluș superfrumos și acum nu mai sunt eu cea mai mică din neam.
Pe final, mulțumesc mamei mele că mi-e alături din ce în ce mai mult și că e puternică și sănătoasă.

Pentru 2016 nu vreau prea multe lucruri diferite de ce am acum. Vreau să-mi iasă un reportaj video marfă rău și să iau licența cu minim 9, apoi să intru la master. Și să fie vreme bună, adică nici prea cald, nici prea frig.

/Mulțumesc și tuturor celor care m-au susținut, încurajat etc. în proiectul 365/2015 (clic, că are link de redirecționare). Am primit feedbackuri din toate părțile și asta m-a ajutat foarte mult. #recomand

/Mulțumesc clubului Colectiv pentru cele mai mișto concerte la care-am fost și pentru amintiri.

Ah, pe 2016 aș mai vrea să nu mă mai cert cu nimeni. E destul de greu, pentru că-s #hateambasathor, dar o să încerc.
În rest, să curgă cu lucruri bune la toată lumea, sănătate, toate cele bune!

Semnat,
Ana Wadăfac din 2015

x/365 - interviu cu mine

La începutul anului în curs, fix pe 1, stăteam pe întuneric în camera unde făcuse mami bradul și mă uitam la luminițe. Și cum mă uitam eu la ele, am făcut o încercare de fotografie care mi-a dat ideea de a posta zilnic o fotografie pe Facebook - link direct aici: 365/2015

De ce Facebook?
Păi e simplu. Facebook a devenit un fel de cel mai bun mod de a-ți promova munca, pentru că toată lumea folosește site-ul ăsta și a devenit deja parte din viețile noastre. Fără să ne dăm seama. Ne-a intrat în reflex. Și pentru că totul se întâmplă, acum, pe Facebook.
Așadar am început proiectul ăsta. Este... era o provocare pentru mine. Zilnic să mă lupt cu telefonul să-mi facă o fotografie drăguță, apoi s-o trec prin niște aplicații de manipulare a acesteia și, într-un final, să mă chinui cu aplicația da Facebook.
De ce proiectul 365?
E și mai simplu decât răspunsul anterior. 365 de zile are 2015. E, într-adevăr, o provocare pentru fiecare să facă zilnic o fotografie "marcantă". Marcantă în sensul că trebuie să îți amintească ușor de ziua respectivă. Asta e și ideea proiectului, de fapt. O fotografie pe zi care să-ți amintească foarte ușor de anul respectiv.
La finele anului, după ce postez 365/365, o să mă uit la fiecare fotografie din album și o să-mi redau imagini din fiecare momențel al anului. O să-mi amintesc de oameni cu care acum probabil nici nu mă mai salut pe stradă, o să-mi amintesc de prima întâlnire cu omul cu care stau acum în casă, de trecerea de la cămin la chirie într-un apartament și muuuulte altele.

Ce am descoperit în urma proiectului?
Am răbdare. Am multă răbdare de care nici nu-s conștientă. Ambiție - pentru că nu am lăsat să treacă o zi fără să ajungă fotografia zilei în album. Bine, fie, poate treceau câteva ore în ziua următoare, dar îmi este iertară fapta, întrucât sunt puține cazurile respective și am avut motive destul de întemeiate.
Deși era frig afară, dacă nu aveam net, ieșeam o tură prin cartier, îl așteptam pe cel mai bun prieten aka Doru întârzietoru' câte 15-20j de minute, numai că-n minutele astea, apucam să postez poza zilei cu tot cu erorile telefonului meu deștept.
Pe lângă răbdare și ambiție, am avut și dorința de a-mi îmbunătăți skill-urile în ceea ce privește fotografia. Nu se prea vede asta în album, pentru că nu e ca și cum la începutul anului aveam Samsung S2 și acum mi-am luat direct ultimul model de la Canon. Am foarte puține fotografii făcute cu DSLR-ul și ăla e al lui Costin.
În urma proiectului, am descoperit că nu mi-a pierit pasiunea pentru fotografie. Drept urmare, lucrarea mea de licență o să fie despre fotografie. Mai multe detalii nu spun despre lucrare. Nu de alta, dar nici eu nu le știu.

Cum mă simt după 337 zile?
Nu prea-mi vine să cred că mai e puțin și se termină anul. Dacă nu aveam proiectul ăsta, nu cred că realizam cum trece timpul. De la 1/365 și până azi, la 337, parcă a trecut o veșnicie. De fapt, s-a simțit de parcă a fost o adiere ușoară de vânt în mijlocul verii.
E singura idee pe care-am dus-o la bun sfârșit. Aproape bun sfârșit, că mai am 29 zile.
Da, mai sunt 29 zile până la revelion și o știu prea bine. De când am trecut de 300, parcă e un fel de final countdown. Sau de pe 1 ianuarie e tot un final countdown...
În orice caz, e super mișto că știi mereu câte zile au trecut și realizezi că timpul chiar trece repede, dar eu am descoperit că așa am fost îndemnată de subconștient să fac ceva din anul ăsta. Dacă tot fac o fotografie zilnic, măcar să fie una care să îmi ofere multe informații, nu doar că am stat în casă și am legumizat ca o legumă leșinată ce sunt. Dacă era așa, puteam face 365 zile de stat în casă și făceam fotografie în fiecare seară când mă puneam în pat. Numai că, dacă ieși în oraș și ajungi acasă la 7-8 dimineața, o seară rămâne fără pat. Sau există un interval de 15 ore în care pui două fotografii.
Mai e și sentimentul că am rezistat 3 zile (!!!) fără telefon. Ce-i drept, am avut tabletă de la muncă, dar aia nu poate înlocui puișorul meu. Deci da, Ana poate exista și fără telefon. Automat, stăteam pe net un timp extrem de limitat.

Alt proiect pentru 2016?
1. Am în cap să încep un video blog (overrated și mainstream și ce mai vreți voi; sunt conștientă de asta) cu Costin Shinijikun. Toată lumea face video blog acum, dar nimeni nu o să-l facă la fel ca al nostru. Nu știu câte vizualizări vom avea sau ce păreri, dar sper să ne ținem de el. Vlogul va fi tot sub formă de 365, deci zilnic un "episod". Io nu vreau să spun "episoade", că nu fac un serial. Fac, mai degrabă, un memoriu al unui an din viața mea și-a lui Costin. Mai exact, unul dintre cei mai importanți: termin facultatea, deci party-ul ăla super fancy de la final, cu preamăritele robe, eventual bag doi ani un program de master, o să învăț să gătesc (sper! altfel mă părăsește bărbatu'), plus multe alte idei și chestii "programate" a se întâmpla în 2016.
2. Licența. Da, e un proiect pentru mine, pentru că fac un produs TV. Deci chiar proiect. Vreau să iasă unul mișto, care să-mi deschidă drumuri către un eventual loc de muncă în domeniu. Cam așa mă gândesc.
3. Să mă fac fată de casă.
După ce m-am mutat cu toate catrafusele la Costin, Isabelle (zisă și Iza Priza) mi-a trimis următorul mesaj: "acum ești femeie măritată la casa ta. și eu boschetară. n-o să mai fie chiar la fel." - Nu m-am măritat (încă), dar faptul că m-am mutat cu neicu'... chiar are un impact emoțional asupra mea și a apropiaților. Mă maturizez, fac treburi d-alea în casă cu stat în bucătărie (mai mult degeaba) și gătit (da' nu prea) și făcut curat (când nu e Costin acasă, pentru că îl văd că stă și vreau și eu să stau) și d-astea. Adică nu ne mai permitem să ieșim și să bem până la închiderea clubului, deja avem responsabilități, facturi de plătit și-un viitor de clădit. Cam așa ceva.
4. Să intru la master. Se numește PMAV, adică Producție Multimedia și Audio-Video. Nuștu cu ce-o să mă ajute foarte mult, dar e cam singurul program de master de la facultatea mea care-mi face cu ochiul. La altă facultate nu am considerat să merg. Am căutat informativ la UNATC, vrând să merg pe ceva video, mai mult; nu m-a atras deloc. Rămân la FJSC-ul vieții.

Cam astea-mi sunt planurile pe 2016. Momentan.

Până una alta, încerc să-mi amintesc de fiecare emoție din facultate și să mă bucur de colegii pe care-i am acum până nu trece timpul imediat și realizez că o să mergem fiecare la o altă facultate pentru master sau unii chiar în alte țări. Eu sper, totuși, să rămân în legături cu oamenii ăștia. Față de liceu, când abia așteptam să termin cei 4 ani, acum simt ceva negativ, parcă aș vrea să mai fiu în grupă cu ăștia încă 2 ani. Sunt oameni foarte de treabă și abia ne-am ciondănit în 2 ani, cât au trecut până acum. Unii s-au lăsat, alții s-au mutat, au venit unii și i-am văzut cum au plecat la fel de repede, adică abia ne amintim de ei, dar există acest grup de 22 oameni care încă-s acolo. Când profii ne cer lista de prezență, o scriu imediat, îi am pe toți în minte, parcă am capul imprimantă și scot lista la bandă rulantă.

Am trecut cu bine de 337 zile. Au avut loc tot felul de evenimente din viața mea și sunt fericită că sunt aici să scriu postul ăsta și să-mi fac un plan pe noul an.
Acu', sunt oleacă interesată de cum au trecut 337 zile ale celor care dau clic pe blogul meu și ajung la postarea asta. Deci... Cum au trecut, la tine, 337 zile, momentan, din 365?

Am mai realizat că am 40k+ vizualizări pe blog și 5 persoane "interesate". Și nici nu mi-am dat interesul prea mult pentru blogul ăsta. Next step: reclamele, ca să fac și un ban, totuși.
Mulțumescu-vă, simpaticilor, pentru clicuri! La mai multe! :)

Scrisoare către nimeni

Nu scriu asta pentru că aș avea o părere diferită față de a ălora din jurul meu. Sau pentru că aș vrea atenție. Mă piș (scuzați-mi limbajul huliganic, stradal) pe ea de atenție, la fel cum o fac când vine vorba de politică.
Nu-mi place politica.
Nu-mi place istoria. Niciodată nu mi-a plăcut. Nu mă interesează trecutul și cine a murit pentru mine. Mă interesează prezentul și ce-mi rezervă viitorul. Mă interesează dacă am bani să-mi cumpăr mâine o pâine și dacă o să am bani să-mi clădesc o familie.
Nu-mi place politica. Niciodată nu mi-a plăcut. Niște dobitoci cu studii superioare care întrerup circulația în miezul zilei pentru că nu pot aștepta, pur și simplu, ca toți ceilalți, să se facă verde la semafor. Niște inapți din multe puncte de vedere care nu știu cum să rezolve problemele țării, dar nici nu se chinuie. Sau poate c-o fac, dar cine să-i creadă? Mi-e scârbă s-o mai văd pe mama cum se chinuie pentru mai puțin de 2.000 lei lunar, din care să plătească rate la bănci. Rate la bănci. Toate făcute ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Mărunțiș adunat pentru o ciorbă caldă seara când vine moartă de oboseală de la munca pe care handicapații de a conducere probabil că nici nu o cunosc. Mama lucrează de dinainte să se gândească măcar să mă conceapă în același domeniu. Salariu ei se mărește din an în paște și e puțin considerabil, având în vedere că taxele și impozitele cresc și ele.
Mi-e scârbă de când mă gândesc că mâine merg la facultate. Facultate, hah. Mă gândesc că facultatea mea nici nu are un sediu doar al ei, cum au facultățile normale. Și, ca să vezi, e o facultate din cadrul primei universități a țării. Te piși pe ea de clădire, că se dărâmă pe tine. Ți-e frică să te urci în lift, pentru că deja au existat probleme nasoale. Mă duc la facultate ca să învăț cum să fac jurnalism, în timp ce idioții din presa actuală scriu baliverne despre morții din Colectiv. Jurnalistele vieții care sunt superfericite cu meseriile lor plătite cu 1.500 lei la Antena3. Jurnaliști care au ajuns să le placă să mănânce căcat după ce au acceptat să facă asta la îndemnul "șefilor". Oricine poate face asta, dar nu mai sunt locuri vacante. 
M-am plictisit să caut locuri de muncă și toate încercările mele să fie în zadar, deși cv-ul meu nu e gol. M-am plictisit să mă duc la facultate și să ascult disputele colegilor mei PSD vs PNL. M-am plictisit să nu fac ce-mi place, pentru că nu am bani pentru materiale, bani nu am pentru că nu am job, job nu am pentru că nu interesează pe nimeni, cu adevărat, câte știi tu să faci, atâta timp cât ai pretenție de un salariu minim pe economie. Până și minimul pe economie e mult azi. M-am plictisit să fiu plictisită zilnic. E un cerc vicios, de fapt.
Totuși, nu ies în stradă. Respect celor care sunt curajoși și-o fac, și-au făcut-o și ieri și acum tremură ca pinguinii la Universitate. Eu nu o fac. E cald și bine acasă, în pat, și nu consider că prezența mea infimă o să schimbe cu ceva. La 40 de kile ale mele și tremuriciul pe care-l am și la cea mai mică adiere de vânt, chiar nu consider că am ce căuta în stradă. Nu-s făcută pentru scandal, ceartă, revolte și alte alea. Mă revolt cum pot și io, cum m-a lăsat Ăl de sus. Dumnezeu cu mila. 
Sincer și cu tot respectul meu. Dacă nu e revoluție, nu mișc un deget. A demisionat un prost, a mai luat pe unul la pachet, a demisionat apoi încă unu', dar mai sunt aproximativ foarte mulți. Dacă ar fi să calculez câte astfel de revolte sunt necesare ca să demisioneze toți tâmpiții... #amfostproastălamatematică. 
Sunt pesimistă și nu-mi pasă. Poate par rea. Ei, chiar sunt mai rea așa, uneori, din când în când, da' nici asta nu mă mișcă prea tare. Vocea mea e prin cuvinte scrise, nu rostite. Sună mai bine așa, chiar dacă-s rârâită și sunt "drăguță". Hah.
Nu-mi pasă de multe lucruri. Politica e pe primul loc, în caz că nu am dat asta de-nțeles până acum. Îmi pasă doar de mine și de cei apropiați. De mama, de iubit, de familie, de prieteni, de d-ăștia. Nu-mi pasă dacă Ponta și-a dat demisia sau ajunge nu-știu-ce-alt-inapt în locul lui. Mă interesează dacă mami e bine, dacă verișorul meu mai e bolnăvior, dacă iubitul meu și-a luat pastilele, dacă prietenii mei dorm și mănâncă destul. 
Nu-mi pasă dacă Way Too Happy Daniel (am învățat asta azi, din news feed) se frustrează pe subiectul "Colectiv" sau dacă catedrala mântuirii neamului ajunge, printr-o minune, spitalul neamului. E o clădire vis-a-vis de catedrala din Ploiești care are de ceva ani buni un banner uriaș. Pe banner-ul ăla scrie ceva gen că acolo o să fie spital de copii. Păi când? Când, mânca-ți-aș? E clădirea aia cu praf pe și în ea de poți să mai faci înc-o clădire din el. De ce nu se face nimic pentru spitalul ăla? Clădirea "mamă" există, dar, mai departe, ce facem cu ea? E frumoasă, în centru, mare. Las-o acolo, că dă bine orașului o clădire cât catedrala de înaltă.
Nu-mi pasă de multe lucruri, am mai scris-o o dată și-o mai scriu de câte ori vreau.
Nu e vorba că nu-mi pasă de țara asta. Țara e mișto, oamenii sunt și ei mișto, având în vedere ce repede se pot organiza când e vorba de scandal în masă. Țara asta merită văzută, vizitată, prin toate ascunzișurile ei. Sistemul politic cu totul, de ăsta nu-mi pasă. Nu mă interesează cine ne conduce și unde ajung, atâta timp cât am unde sta, ce mânca și pe cei dragi aproape. Nu vreau să plec din țară decât în vacanțe. Îmi place aici. M-am născut aici, limba română e frumoasă, România e frumoasă. 
Indignați-vă voi și pentru mine, că io încerc să mă bag pe partea aia zen, din care sper să nu mai ies vreodată. Nu vreau să mă cert, nu vreau scandal, scandări și alte d-astea. Vreau să învăț, să am un job ok, eventual în domeniul jurnalistic, care, apropo, e cam mort. Vreau să învăț să gătesc, vreau să îmi cumpăr curând apartament unde să mă mut cu viitorul meu soț și să facem un copil frumos ca noi. Vreau să stau cu el, la masă, în 15 ani, și să-l învățăm pe copil la nebuniile pe care le facem noi acum, ca să fie pregătit. Vreau să am unde mânca o mămăligă cu o sarma când vin de la muncă și să nu duc grija banilor de pe o zi pe alta.
Vreau să fiu liniștită. Fără incidente nasoale când merg la un concert de roacheri sau repări sau eu mai știu ce. Să o văd pe mami fericită. Să mă văd eu fericită, cu familia și prietenii.
Văd cum toți se revoltă. Unii pe stradă, alții pe Facebook. Bravo vouă. Eu nu mă revolt. Tensiunea mi-e ok, pulsul normal, nu mă doare nimic, mi-e dor puțin somn. 
Eu nu mă revolt. Eu mă descarc în scris și nici măcar nu mă gândesc la vizualizări. Mă gândesc doar la faptul că sunt rea uneori.

Nu-mi pasă de altceva decât de mine. Urâți-mă pentru că-s egoistă. 
"Nimic nu se pierde, totul se transformă." - Antonie Laurent de Lavoisier

P.S. Până nu ajung la guvernare oameni simpli, ca ăștia de ies în stradă, nu consider că o să se schimbe ceva considerabil în sistemul politic.

Ghid: cum să te porți la un eveniment

Există acel moment când "iar n-am mai scris pe blog de când eram mică"...
M-am tot gândit s-o fac, dar sunt o persoană dificilă. Uneori am o ambiție năstrușnică și nu mă las până nu iese treaba fix cum vreau, alteori mi-e lene și să mestec mâncarea. There's no in between. #proudofme #not

În ultimele câteva habar nu am câte luni de când n-am mai scris p-aici, mi-am dezvoltat latura de hateriță și mai mult. Am participat la mai multe evenimente gen ăă concerte și cam atât (cred) și am tot văzut fel și fel de publicuri și de comportamente, care mai de care mai animalic.
Așa că, ghid.
Cum să te porți la un eveniment
(o să mă leg mai mult de concerte, pentru că astea-s mai frecventate de cei de vârsta mea, adică cei avizați)

1. Vestimentația
Nu îți spun eu cum să te îmbraci, că nu-mi pasă, plus că merg pe ideea că fiecare se îmbracă cum vrea. Numa' că... Da, numa' că. Nu te poți îmbrăca exact ca "pe tarlaua mă-tii". Adică poți, da' nu e foarte fancy din partea ta. Doar dacă vrei să ieși neapărat în evidență prin extravaganța ta, oricare ar fi aia.
Mai exact, nu te poți îmbrăca în rochie sclipicioasă și să porți pantofi cu tocuri de minim 15 când tu mergi la un concert de muzică underground gen Macanache sau la lansarea Cred Că Sunt Extraterestru. Adică Macanache are un stil fix paralel cu al tău, un adidas Nike și unul Adidas, iar ceilalți sunt out of your space - literally.
Încearcă să te mulezi pe eveniment. Dacă vrei să mergi la lansare la Cedry2k, spre exemplu (sâmbătă, Colectiv), dar nu ai haine adecvate, ori nu mai mergi, ori te porți cât de casual poți.
/masculi sclipicioși n-am văzut. momentan.

2. Comportamentul 
- cred că ăsta era cel mai important aspect
Așa cum am zis și la 1, nu poți să te prezinți ca pe tarlaua mă-tii (îmi place expresia asta). Serios. Tuturor ne place atenția într-un moment al vieții; că ai de prezentat un proiect și ai nevoie de atenția colegilor sau că ești trist și vrei atenția unei persoane anume, tot atenție e. Doar că... dacă tu dansezi de parcă ești o mâță drogată cu prenadez pe o trotinetă. Te rog frumos, abține-te. Nu numai că deranjezi pe cei din jurul tău, mai ales dacă evenimentul e full house, dar ești și... (nici nu știu cum să mă exprim cât mai frumos)
Nu poți să dansezi de parcă nu e nimeni în jurul tău, pentru că ghici ce! nu e loc nici să respiri, nu te mai chinui să îți etalezi talentul pe ringul de dans, mai ales dacă ești aritmată. Ce înseamnă să fii aritmat? Adică să dansezi pe hip hop cum dansezi pe dnb, să nu simți ritmul, bătaia de tobe în sânge. Și să fii beat/beată mort/moartă. Da' cred că și dacă-s beată, tot am ritmul acolo unde trebuie.
În numele veșnicilor oameni din jurul tău din cluburi, învață ritmurile, simte vibe-ul, ascultă muzica și alte d-astea.
/rar am întâlnit masculi cărora să adresez acu' acest punct 2.

3. Atenția
Aici mă refer la atunci când ai o bere în mână și nu știi ce să faci cu ea. Dacă nu ai unde să o așezi când te doare mână, clar nu o pune pe scenă. Nu de alta, da' știi, pe scenă sunt cabluri, aparaturi pentru artiști, ca să asculte bovina din tine muzică. Nu le strica munca, nu îi provoca și în niciun caz nu îi face să cheltuie niște bani aiurea pentru că ești tu cu capu' și ai dat din greșeală peste sticla de bere, vărsându-se fix pe obiectele electrice și stricându-se. Ție-ți pare rău de bere, normal, că nu știi cât de scumpe-s alea dă pă scenă. Ca să nu plângi după prietena ta blondă vărsată, ai grijă unde-ți pui berea dacă te doare așa rău mâna ca s-o mai ții oleacă până o termini.
În timpul concertului, clar nu lăsa băutura pe scenă. Nu numai că artiștii poate au chef să sară și scena se poate mișsca, berea ta să se verse pe firele lor și să plângeți toți, da' tu chiar nu ai prins punctul 2 și dansezi ca o haimana posedată de deavol și te nimerești să cine știe pe unde dai bere. Ori pe tine, ori pe ăia de lângă. Orice-ar fi, irosești bere. Fii mai atent/ă, că sunt copii care n-au ce mânca și tu verși berea ca să arăți cât de tare te-a făcut mă-ta.

4. Fii receptiv
Dacă cineva îți atrage atenția în legătură cu faptul că ești neatentă (punctul 3 integral), încearcă măcar să auzi exact ce zice. Când o gagică de vârstă aproape dublă față de-a ta îți zice de la 10 metri "ia berea aia d-acolo, că o verși peste alea și nu plătești tu reparațiile", tu nu fi retardat/ă și să arăți că e totul ok și apoi să dai berea pe gât făcând contact vizual și că ești tare-n ....... și poți bea juma de bere pe nerăsuflate. Ești doar pe lângă.

Io, de fapt, ca să rezum, mă refer la faptul că, deși faci ce vrei, cum vrei, când vrei, tre' să ai, totuși, o limită. Limita începe atunci când intri în zona de confort a celor din jur.
Atât.
Fii cuminte.
Și, dacă ai sub 18 ani, acceptă ideea că încă nu poți participa la orice eveniment. E în politica oricărui pub/club unde se vinde alcool. Și tot puburile și cluburile astea au dreptul de a-și alege clientela. Dacă tu te porți ca un om al peșterii adus la oraș, nu te plânge că te scot ăia afară cu bodyguarzii.
Poartă-te frumos, ce naiba!

Atât de la fața locului, revenim cu detalii.
I kiss you on the souls.

P.S. Cred că refrenul d-aici e scris pentru oamenii ca tine.
#putred