Unu mai muncitoresc ca altu'

De când eram un pui de om şi până în momentul ăsta, am ştiut că în prima zi a lunii Mai se stă acasă, că aşa au zis de la conducerea statului. Cică-i ziua muncii şi o sărbătorim stând acasă. Mai mergeam şi eu cu mama, când eram mică, la o vizită, o plimbărică prin oraş, una alta, d-astea. Dar de câţiva ani, 1 mai a devenit doar aşa... o zi liberă, în care stăm acasă şi mâncăm şi dormim. Şi nu cred că părinţii mei sunt singurii care şed acasă în ziua aia în loc să se ducă la nu ştiu ce pădure cu nu ştiu câţi cunoscuţi la un grătărel, ceva.
Aparent, tinerii din ziua de azi sărbătoresc această zi liberă mult mai mult decât bătrâneii din casele noastre, care muncesc 8 ore pe zi plus ce mai fac pe acasă.
Da' de ce sărbătoresc copiii ăştia? Ei muncesc? Ca ce? Ca elevi?... Să fii elev e o meserie foarte grea, într-adevăr. Depui un efort fizic extraordinar de mare când te trezeşti dimineaţa la 6 ca să mergi într-o clădire unde stai pe scaun şi scrii timp de 6-7 ore (nu scrii atât de mult timp, evident, dar atât stai în clădire pe zi), şi unul psihic atunci când, probabil, te cerţi cu un coleg sau un profesor. E foarte greu şi nu toţi trec prin chinurile astea de zi cu zi. Auzi tu, să mergi la şcoală... Ce bătaie de joc!
Şi cum tinerii nu sunt într-o vacanţă continuă cam pe toată perioada când e cald afară, pentru că mna, mintea-i e la mare deja din luna martie, iar iarna, dacă-i navetist, n-are rost să mai plece de acasă, că nici măcar nu se ştie dacă circulă maşinile alea, le trebuie neapărat o zi de relaxare totală la pădure sau, cum se obişnuieşte de câţiva ani încoa', la mare. Tre' să ne relaxăm creierele, că sunt suprasolicitate în timpul unui an şcolar, ne mor neuronii unu' după altu' de parcă ar fi în Primul Război Mondial prinşi fix la mijloc.
În loc să ne trimitem părinţii pe cine ştie unde, că ei chiar au nevoie de o relaxare şi o detaşare de oraşele mari, dat fiind că majoritatea tot ce ştiu este muncă, mâncare şi somn, las' că ne relaxăm noi la grătărele, la una, la alta, păi cum altfel?
Nu am nimic cu cei care pleacă pe cine ştie unde de unu mai; în fond, reprezintă şi deschiderea sezonului la mare şi la alte astea (adică o zi în plus în care poţi să consumi alcool în cantităţi considerabile sub motivul că "ai fost şi tu cu prietenii şi te-ai distrat"), puii mei, nu m-a interesat până acum ce semnificaţii mai are şi nici că mă interesează prea tare. Doar că aceşti tineri (adică cei din generaţia mea şi din cele de după) ar trebui s-o lase mai moale cu sărbătoritu' unu mai-ului, că nu cred că pentru ei/noi a fost dată ziua asta liberă.
Nuştu, zic şi eu.
Poate-s prea hateriţă, sau doar realistă. Sau nuştu. Nuştu, dom'le, nuştu.

P.s.: Se apropie examenele ca naiba de repede, mai bine staţi acasă de 1 mai şi mai citiţi nişte comentarii la română sau mai faceţi câteva variante la mate. (Nu că eu o să învăţ prea mult în ziua aia, da' aş putea... Ce obsedată-s de examenele astea, Doamne...)

Nu ştiu ce titlu să pun la asta.

Nu i-am crezut pe ăi mai mari când îmi spuneau acum câteva luni: "Bă, să pui mâna să înveţi, să nu stai ca mine pe ultima lună, că o să ai o grămadă şi timp puţin şi o să te panichezi şi o să fii super obosită. Serios, să te apuci de acum de învăţat, nu îmi urma exemplul!".
Mă gândeam că nu poate fi chiar aşa rău dacă nu mă apuc de învăţat de fiecare dată când îmi zice profa. Îmi făcusem un oarecare program: O să învăţ toată vacanţa de iarnă, în fiecare weekend să fac nişte variante, mai citesc un comentariu ceva, o să citesc şi romanele la română, o să fie bine. Chiar nu poate fi atât de rău pe cât zice lumea.
Şi iată-mă aici, scriind pe blog, în loc să învăţ la logică, unde nu mai ştiu absolut nimic din materia din clasa a noua, sau la istorie, unde sunt superconştientă că am probleme mari de reţinere a datelor şi evenimentelor. Iată-mă aici, în prezent, cu aproximativ două luni înainte de examenele care să-mi decidă sfârşitul capitolului ăsta din viaţă. Iată-mă aici, cum mă plâng că mai am relativ puţin timp până la bacalaureat, dar nu m-aş duce după caiete şi schiţe şi comentarii nici să mă ameninţi cu tăierea porţiei de mâncare de pe o zi.
Ce se face în acest caz? Absolut nimic special. O să ajung fix cum nu m-au sfătuit prietenii de au terminat anul trecut, o să învăţ în luna iunie de or să-mi iasă ochii din cap. Adică, aşa sper. Bine, nu o să stau ca retardata să nu deschid chiar deloc cărţile şi caietele până în iunie...
Să nu mai menţionez că se fac experimente pe seria de elevi în care mă aflu de când eram într-a şaptea. Întâi, au băgat tâmpenia cu teze unice, am avut puţintel noroc, pentru că a fost mai uşor să dau 6 teze în 2 ani, decât să dau un examen cine ştie cât de dubios. Apoi, bacalaureat diferenţiat, Dumnezeu ştie care e rostul lui, şi acum, două sesiuni de simulări de bacalaureat. Tare sau ce? Nici nu am dat-o în bară la prima sesiune, în ianuarie-februarie. Şi nici nu am săptămâna viitoare cealaltă sesiune. Tare rău, frate. Nu văd rostul primei sesiuni, adică ştiam oricum că-s varză. Ei au zis, cică, să vedem cam pe la ce nivel suntem la materiile de le avem la examen. Păi stai, frate, de ce să mă chinui să învăţ pentru simulările alea total inutile, pe care nu trebuia să le dăm oricum, când ştiu exact la ce nivel sunt?... Nu cred că a fost careva care să zică: "Da, frate! Am învăţat atât de multe din simularea asta, nu pot să cred cât de mult m-a ajutat!"... Majoritatea s-au plâns de sesiunea aia. Alţii, aşa, ca mine, au râs de notele tâmpite pe care le-au luat. Dar, eh, ce să le ceri unor oameni puşi în ministerul de învăţământ doar ca să fie postul ocupat?...
Şi totuşi, cred că ăsta e un semnal de alarmă că ar trebui să mă "pun cu burta pe carte". E înspre binele meu până la urmă, nu? Da, aşa e, cum zic eu, normal.
Scriu rar, oricum, pe blog, aşa că nu ştiu când o să am inspiraţia necesară pentru a debita nişte... chestii într-un post aici.
Da' eu chiar tre' să las prostiile şi să...
Mă duc să-mi termin 3în1-ul şi să mai dau nişte reblog-uri pe blogul cu poze.
Poate, POATE mă apuc de citit la logică sau la istorie azi. Poate.
Da.
Vă pup pe toţi pe culegerile de sinteze şi teste.

Morala: Iau bacu', nu iau bacu', seminţele acelaşi... Ce? De ce îl citez pe Guţă?... Chiar tre' să mă apuc de învăţat, ca să nu mai fac greşeala tâmpită de a cita un manelist pe blog.

Începe să-mi placă ţara asta... Serios.

Aşa cum spune şi titlul, chiar începe să-mi placă ţara asta. Nu înţelegeţi greşit, îmi plăcea şi înainte. Cu bune, cu rele, e ţara în care m-am născut şi îmi va plăcea întotdeauna. Dar acum îmi place şi mai mult, datorită unor oameni pe care nu îi cunosc şi nu cred că îi voi cunoaşte vreodată.
1. Persoana care a dat numele unei străzi, "Strada Fericirii". Mi se pare pur şi simplu neobişnuit de frumos numele acestei străzi, şi nu pentru că fericirea, în general, este frumoasă, ci pentru că numele unui sentiment este şi numele unei străzi. Ironic mi se pare ca o persoană să fie tristă când merge pe strada Fericirii sau chiar să locuiască acolo. Ironic, dar extrem de interesant. Mna, nu poţi fi fericit pentru că aşa zice strada pe care locuieşti...
2. Persoana care a dat numele unui magazin: "mă gândesc la ea", iar, pe uşă, a scris: "NON STOP". Am avut ocazia de a vedea cu ochii mei acest magazin despre care ştiam că nu mai funcţionează de ani buni, plus că, în toate fotografiile care circulă pe internet cu acest magazin, se vede stratul gros de praf de pe geam. Am mers acolo şi nu am putut să nu observ cum, în cutia poştală amplasată pe uşă, se afla o ofertă de la un supermarket, pusă nu de mult timp acolo. Mi se pare foarte drăguţ din partea oamenilor "de sus" ai acelui oraş că nu au desfiinţat total magazinul acela. El aproape că e un simbol al oraşului, sau, cel puţin, asta îmi place mie să cred. Sper să nu dispară vreodată de acolo, nici uşa, nici magazinul în sine. Decât dacă vine un cutremur ca cel din '77, aşa se iartă...
3. Cel care a scris lângă un magazin de rochii de mireasă, "iubirea nu costă". Cât de... nu am cuvinte. Chiar nu am cuvinte să descriu ideea asta. E mult prea bine amplasat mesajul, mult prea puţin observat (sunt aproape sigură asta, pentru că nu multe persoane observă mesajele random de pe pereţii clădirilor). Sper doar să nu se gândească vreun dobitoc să vopsească peretele ăla. Sau, dacă se întâmplă asta, să apară un alt om binevoitor, care să scrie din nou mesajul.
4. Persoanele care scriu pe pereţii blocurile şi clădirile din centrele oraşelor, mesaje de tot felul, ca de exemplu: "Tu ce simţi?", "Zâmbeşte", "Iubeşte-te!", "Priveşte cerul!" şi altele. Oamenii ăştia mi se par extrem de pacifişti şi de optimişti şi de drăguţi din punct de vedere al sufletului lor. Repet: aşa mi se par mie. Poate ei nu-s aşa tot timpul, Dar aşa îmi par. Şi îmi pare foarte drăguţ ceea ce au făcut şi, poate, încă fac. Sper să văd cât mai multe clădiri semnate cu mesaje de acest gen.
Aşadar, ca o idee principală, mie chiar îmi place ţara în care m-am născut şi încă locuiesc, nu aş schimba-o din simplul motiv că există oameni care mă fac să zâmbesc prin lucruri ca cele menţionate mai sus.
Vă mulţumesc că-mi înfrumuseţaţi zilele cu mesajele random de pe pereţii clădirilor.
Atât.
Merci din nou.
Noapte bună.

FJSC

Venită într-o mini-excursie la capitală, stau în gazdă la o studentă de la FJSC şi, cum ea e atât de eminentă, nu ar fi vrut să meargă azi la cursuri, dar a mers, la insistenţele mele. Într-un târziu ajungem şi noi pe la un curs ceva cu media, eu simţindu-mă total dubios, fiind cu un an mai mică şi neavând habar ce caut eu, totuşi, aici. Aparent, a trebuit să ridic mâna la prezenţă în locul unei colege a Dorinei, a fost amuzant faptul că cei de aici o ştiau pe tipă şi au observat că nu ea era şi au început să chicotească.
În fine, am observat cum doamna profesoară nu este prea interesantă, nu e prea ascultată de studenţi. Dar tanti s-a enervat şi a plecat cu microfonul printre studenţi pentru a le adresa o întrebare random din ce a pălăvrăgit ea până atunci. Panică! Să nu vină la mineee!
A trecut şi panica şi eu stau să scriu pe blog, mai sunt atentă la ea şi răspund ca pentru ăştia de lângă mine la nişte întrebări ale ăleia. Dubios. Plictisitor. O arde în glumiţe cu studenţii, ce femeie, bă băiatule...
Mda.
E şi un tip drăguţ pe aici. Dar sigur e gay sau ceva, printre toate fetele astea...
Plecăm la Tumblr Meet în Oktoberfest, ce tare!
Oi mai posta eu, mă mai gândesc.
Vă pup şi vă iubesc.
Da.
Tschüss.

Atenţia sau cum să devii faimos pe internet

'Episodul' ăsta e pentru persoanele care duc lipsă de atenţie şi doresc să fie în centrul ei mai mult decât ceilalţi. Pentru cei care încearcă să facă glumiţe pe care le-au văzut pe net, dar nu le ies, pentru cei care vor să primească complimente unu' după altu', pentru cei care vor să devină faimoşi peste noapte.
În primul rând, trebuie schimbată atitudinea. Tre' să abordezi un alt stil, unu' mai 'pă trend', gen gangsta yo nigga, pe stilu' clubber, cocalaro-piţiponcesc, metalaro-punkist, tipul hipsterului sau tipul veşnicului frustrat.
1. Tipul gangsterilor. Tipul ăsta se bazează pe muzică underground. Nu e nevoie s-o înţelegi, atâta timp cât blugii tăi sunt cu 5 numere mai mari şi sunt purtaţi cu curu' la vedere, cu tot cu curea, că poate rămâi fără ei pe stradă, tricouri cumpărate de la magazinele oamenilor obezi, hanorace xxxxxl cu glugă neapărat, şapcă pe care scrie mare 'NY' şi căşti peste şapcă, apoi gluga pe cap. Nu tre' să ai un stil anume de mers, oricum pantalonii purtaţi de parcă ai avea nevoie la wc, te obligă să mergi dubios. Muzica tre' să urle-n permanenţă în căşti, chiar dacă eşti cu prietenii, ca să audă şi ei ce asculţi. Tre' s-o arzi pe d-astea comerciale şi d-ăştia de abia s-au lansat, ca să le spui prietenilor că tu i-ai descoperit, în partea ascunsă a Youtube-ului. Te duci la toate concertele din oraşul tău ale unor MC de care n-a auzit nici Dumnezeu, sari pe acolo de aproape te dai cu capu' de tavanu' locului unde-s concertele, dai mâna cu ei şi le zici că eşti cel mai mare fan.
2. Tipul clubberului este tipul celor care... merg în club. Da' nu aşa, când iau alocaţia, ci în fiecare săptămână. Tre' să te îmbraci la cămăşuţă sau tricou cu p'eptu' la vedere, blugi strâmţi şi frează de parcă ai băgat degetele în priză. Să dansezi în club nu e greu, faci ce fac şi ceilalţi: ridici o mână şi o mişti de parcă ţi-ai lucra bicepşii, un pahar în mâna cealaltă, cu nişte whisky cu cola sau vodcă cu suc de mere din care să bei toată seara, că tu tre' să savurezi alcoolul, şi pe bere nu poţi s-o arzi, că nu agăţi fetele în club dacă bei bere. Tre' să bei ceva 'rafinat', să vadă fetele că eşti băiat de bani gata, chiar dacă tu nu eşti. Neapărat e nevoie de check-in pe Facebook când ajungi în club şi când pleci, tre' să vadă lumea bună pe unde o arzi tu. Ah, şi cluburile unde mergi, tre' să fie d-astea vizitate de ăi mai grei ai oraşului tău.
3. Tipul cocalaro-piţiponcesc. Fă-ţi poze în oglindă, chiar dacă-i neştearsă de când te-a născut mami, hainele sunt similare cu cele ale clubberului, în poze tre' să ai o tentă de bot, chiar dacă eşti băiat, nu-i problemă. Dacă ştii să foloseşti programe de modificat poze, gen Photoscape, bagă nişte efecte de old shit, aruncă pozele toate pe care le faci pe Facebook şi bagă-le descrieri la sentiment, la sfârşitul cărora pui ':*' sau ';x'. Dai share pe Facebook la 'Minim doi' a lu' Velea sau Salam, de ce nu? La descrierea melodiei, pui ':*.', ca să pară că e cu dedicaţie.
4. Tipul metalaro-punkist. Ai văzut tu pe stradă că sunt grupuri de d-ăştia de se îmbracă cu mult negru şi au tatuaje şi creste de 1 metru în cap, lanţuri atârnate la pantaloni şi tricouri cu nişte nume pe ele pe care nici crezi că le-ai putea pronunţa, că-s în engleză. Vrei şi tu să fii ca ei, că ai văzut că se uită lumea mult după ei pe stradă. E simplu. Îţi iei tricouri de pe site-uri gen bestial.ro, găseşti acolo şi lanţuri şi alte d-astea de rockeraşi, te duci la concerte d-astea unde dă lumea din cap, pui poză de profil pe Facebook cu Slash de la Guns'n'Roses şi te razi în cap pe părţi, adică-ţi laşi păr doar pe mijloc, pe care, ulterior, în ridici cu mult gel, sau îţi laşi plete şi dai din cap la concerte până îţi simţi gâtul rupt, deşi nu e rupt. Tatuaje nu e neapărat să-ţi faci permanente, poţi să-ţi faci d-alea de la gumă sau cu pixul, ce, ştiu ăştia de pe stradă că nu-s permanente?
5. Tipul hipsterului nici nu ştiu cum să-l definesc. Sunt toate tipurile într-unul singur. Te îmbraci cu câte ceva din fiecare stil şi asculţi muzică mai mult ce-i pe trend. Nu tre' să-ţi lipsească ochelarii ăia de zici că-s a lu' bunica, doar că ai tăi nu tre' să fie de vedere. Adică, nici nu tre' neapărat să aibă lentile...
6. Tipul veşnicului frustrat e tipul persoanelor care-şi fac poze în care arată destul de ok, le pun pe Facebook şi scriu la descriere: "Ce naşpa am ieşit, nu stă mult aici! ;)". Păi dacă ai ieşit naşpa, de ce ai mai pus poza pe Facebook? Ah, stai că-ţi zic eu pentru ce. Pentru comentariile de genul: "Cum să fii urâtă, fat-o? Nu vezi ce bn ai ieşit??? :*" sau "omg ce frum ai ieşit aici". Bineînţeles, tu nu ştergi poza, ai scris aia la descriere doar ca să te creadă lumea, să-ţi sară cu likes şi să îţi spună gen: "să nu o ştergi că te bat ;)". Tare sau ce? Ba mai mult, tre' să postezi chestii gen de heartbroken pe wall, citate din cărţi pe care le-ai găsit pe Google, în urma căutărilor: "citate dragoste", "citate celebre" sau "citate triste".

Aşadar, tot ce faci, tre' să fie făcut pe Facebook, unde se concentrează toată populaţia. Nu e nevoie de chinuială, dacă chiar vrei să devii internet famous. Tre' doar s-o arzi cu oamenii cool ai oraşului, le dai nişte likes, un comentariu din când în când cu: "<3" şi nişte pokes. Cam aşa ceva.
Bineînţeles, poţi să fii şi tipul celui care are câte puţin din fiecare, tipul general. Asculţi de toate, mergi la tot felul de event-uri, nu contează unde se ţin, ai prieteni din toate categoriile şi încerci să ieşi în evidenţă prin supradoza de modestie.Cu oricine te-ai împrieteni, ai grijă să fie puţin faimos; dacă faci o poză cu o persoană de genul ăsta, pune-o primary pe Facebook şi dă-i tag, ca să vadă prietenii lui, să-ţi dea like şi friendship request.
Mna, acum depinde de tine în ce categorie vrei să intri.
Sănătate.
P.S.: Acesta este un semi-pamflet şi nu-mi pasă dacă-l trataţi ca atare. Aufwiedersehen.

Morala: Aş putea spune că-mi pare rău, dar aş minţi.