Ziua I a Prieteniei la Ploieşti

În umilul meu oraş natal s-a organizat acest festival de cred că a luat locul "Ursus Evolution" şi se numeşte "Zilele Prieteniei", doar că nu mai e cu Ursus, e cu Bergenbier. Eh, irelevant asta, berea tot bere e pentru un consumator obişnuit. Concerte ale trupelor româneşti cunoscute se dau în mai multe oraşe şi e totu' pe gratis, că aşa place românului.
Ietă că au ajuns concertele şi-n Ploieşti, la Sala Sporturilor Olimpia, singurul loc mai mare din oraş unde s-ar putea ţine concerte, căci în centrul oraşului nu prea ar merge treaba, nu ar întrerupe ăştia circulaţia în centru un weekend întreg pentru nişte concerte. Au scos oamenii apa jegoasă din spaţiul ăla din parc, au "curăţat" cică pe acolo, bla bla bla. Am zis că să mergem şi-n prima zi, chiar dacă nu mă atrăgeau prea mult formaţiile (Viţa de Vie, Cargo, Pistol cu Capse pe care i-am ratat, Mărgineanu şi care-o mai fi fost); eu voiam la a doua zi (adică azi) la Alternosfera şi poate prind E.M.I.L. şi stau şi la Paraziţii.
În fine, mi-am luat prietenaşa, adică pe Vero, şi pe un alt prietenaş, adică Rădoi, şi am pornit spre Sală. Ajunşi acolo, ne-am întâlnit cu alte 39258634 persoane cunoscute şi am coborât în ceea ce era lac înainte. Ne găsim şi un loc bun, destul de aproape de gardul din faţă, dar destul de departe încât Vero să nu vadă prea bine ce se petrece pe scenă (e şi micuţă de înălţime, mna.).
Nu trece mult timp, că încep să observ cam care este publicul lui Mărgineanu: persoane de vârsta a 3-a, dar şi tineri care cântă din toţi plămânii lor "cade, dă-te, bă, că cade". Am observat şi adolescenţi de până în 15 ani, pentru care intenţionam să dedic postul ăsta.
Dragi copii lăsaţi de părinţi să mergeţi la nişte concerte pe gratis doar pentru că, probabil, or fi şi ei prin trecere pe acolo, ţin să vă informez că un concert nu este locul unde să îţi găseşti prieten/ă, cu atât mai puţin nu este locul unde să te săruţi obsesiv cu o persoană pe care abia ai cunoscut-o şi să o pipăi în mijlocul mulţimii. La 15 ani, cât sigur aveţi, dacă nu, chiar mai puţin, nici nu tre' să puneţi ţigara în gură, darămite să vă pipăiţi fundurile unii altora. În plus, vă înţeleg că aţi scăpat din lanţuri, că v-au lăsat părinţii afară până la ora 10 maxim, după care somn direct, deci nu se pune problema de mers în club la voi, ca la ceilalţi copii de vârsta voastră care se vor a fi cool, dar pe o melodie tristă nu dansezi ca pe una house, chiar dacă eşti ocupat/ă cu limba celeilalte persoane. Mai bine te opreşti din bâţâit decât să dansezi de parcă ai fi pe cocaină pe o melodie gen "Praf de Stele" a celor de la Viţa de Vie.
Nu am putut să nu observ cum tot pe această melodie ("Praf de Stele") s-au legat foarte multe... prietenii. Oriunde mă uitam, unii se pupau, alţii se giugiuleau de parcă nu mai era nimeni lângă ei, alţii se ţineau în braţe foarte drăguţ. Iar eu... eu o ţineam după gât pe Vero şi cântam. Fair enough.
Ideea e că e urât să vezi nişte adolescenţi abia intraţi la liceu cum se comportă de parcă ar fi consumat droguri toată ziua, unii cocaină, alţii marijuana, se ling mult prea mult în public şi încep un ritual de "making-out". Ba chiar începuse să plouă aşa puţin şi mă gândeam cât de romantici sunt, aproape fac prostioare în ploaie. Superromantic!
În plus, am dat peste un puştan de vreo... 8 ani, cred, care cerea ţigări în prostie, le lua băieţilor ţigările din mână, fuma de rupea şi n-avea nicio gară... Bine, nu mă aşteptam la altceva, sincer, dat fiind că era de etnie rromă. Plus că nu e singurul din Ploieşti pe care l-am văzut fumând de la o vârstă aşa fragedă, da' ăsta ar fi fumat ţigară după ţigară.
Mno, ţin să informez toţi adolescenţii care ajung să-mi citească postul că NU e deloc plăcut să te comporţi aşa la un concert, fie el în aer liber sau într-un club, ceva. NU e plăcut deloc, la modul general, decât în privat. În camera ta, faci ce vrei, da' unde-s persoane pe lângă tine, NU! Chiar dacă persoanele alea-s prietenii tăi, nu-i plăcut şi atât. Deci, controlaţi-vă hormonii sau măcar căutaţi un loc mai retras, cum ar fi boscheţii. Ce păreri să-şi facă cei din generaţia mea sau cei mai în vârstă despre generaţia voastră, dacă voi o reprezentaţi în... halul ăsta? Purtaţi-vă adecvat vârstei, nu vă grăbiţi creşterea. Bucuraţi-vă de copilărie şi de zilele astea fără de stres, că o să ajungeţi să nu mai aveţi timp necesar pentru ce vreţi să faceţi şi să-l regretaţi pe cel pierdut aiurea. Faceţi-vă zilele copilăriei plăcut memorabile.

Partea a II-a despre Zilele Prieteniei la Ploieşti vine mâine, după ce analizez, atât cât pot, publicul din această seară. E foarte posibil să nu am prea multe de spus, dat fiind că or să cânte E.M.I.L. şi Alternosfera, trupa mea de suflet şi că am de gând să stau în primul rând.

Bonus: Cât timp stăteam aseară cu Vero în afara mulţimii, în apropierea unei rulote cu gogoşi, observ un grup de bărbaţi care vorbeau şi se mergeau destul de repede prin mulţime. Când mă uit mai atentă, fac ochii mari şi aud un "Bună seara!" cu accent de Moldova. Cine să fi fost oare? Chiar Marcel Bostan, solistul trupei Alternosfera! Am rămas cu gura căscată şi am răspuns cu un zâmbet prea larg pe faţă şi cu un salut întârziat. Timp de o oră, am fost super uimită de chestia asta, de faptul că, dintre toţi, el m-a văzut şi şi-a amintit de mine, fiind fana lor nr. 1 şi având tatuaj pe spate cu titlul unei melodii de-a lor. Abia aştept să-i văd azi, poate chiar reuşesc să fac o a doua poză cu Marcel. Hihi! :D

P.s.: Dacă vreţi să faceţi pogo, faceţi ca la carte, nu aşa: https://www.youtube.com/watch?v=OFUWFi_b3Mo&feature=player_embedded. Ăsta nu e pogo. E, mai degrabă, dansul ploii.

Nume de cod: Wadăfac

Nu credeam că o să ajung vreodată să dau explicaţii ca la copiii mici, dar am auzit de atâtea ori de la atâtea persoane cum că numele meu ar fi "Wadăfac", încât deja mi s-a luat de tot de porecla asta a mea, pe care, da, eu mi-am dat-o, cu ceva ani în urmă, când mi-am făcut Facebook. Eram atât de plictisită, încât am decis să scriu la setări la nickname: "Wadăfac". Şi uite aşa, am rămas Ana Wadăfac.
Scriu postul ăsta ca să lămuresc toţi reduşii mintal că numele şi porecla sunt două lucruri d i f e r i t e şi ca să nu se mai dea ei mari zmei, spunând peste tot: "cum să te cheme Wadăfac?". Bă, gluma glumă, a mers la început, da' deja se dă în penibil, mai ales după ce am explicat şi pe Tumblr, şi pe blogul ăsta, şi pe Facebook, atât pe profilul meu, cât şi în diferite grupuri în care sunt membră. Da', aparent, unii-s ori mult prea încuiaţi, ori bătuţi în cap şi nu vor să înţeleagă, ori se dau şmecheri dă şmecheri mafioţi.
S-o luăm băbeşte.
Numele este de două feluri:
1. de familie. Nume purtat de membrii aceleiaşi familii şi transmis de la părinţi la copii.
2. de botez sau prenume. Nume care se dă când se botează copilul.
Porecla este un supranume dat unei persoane având la bază o anumită trăsătură caracteristică a acesteia.
Numele, spre deosebire de poreclă, este scris în certificatul de naştere şi în buletin şi în toate actele pe care o persoană le deţine. Porecla nu este un nume pe care să-l scrii în buletin.
Mă cheamă Ana-Maria Dumitraşcu, aşa scrie şi în certificatul de naştere, şi în buletin, şi în documentele şcolare, şi în toate actele posibile pe care le am în statisticile acestui stat în care locuiesc. Wadăfac este o poreclă pe care mi-am atribuit-o cu ani în urmă din plictiseală şi aşa mi-a rămas porecla. Wadăfac vine de la expresia englezească "what the fuck", doar că spusă mai repede şi scrisă aproape la fel cum se aude. Când zici repede "what the fuck", se aude "uadăfac", iar eu am lăsat "w" la începutul... chestiunii.
Prin postul ăsta, sper să înţeleagă toţi adevăraţii care spun că pe mine mă cheamă Wadăfac.
În buletin, nu scrie şi Wadăfac.
Vă salut respectuos.

Extemporal la dirigenţie

Discurs de sfârşit de clasa a doişpea.

Astăzi, cu emoţie. nostalgie, zâmbete pe ici, pe colo şi câteva lacrimi care tremură printre genele fetelor, ne vom lua "rămas bun" de la liceu, de la adolescenţă. N-am crezut că acest ultim "eveniment" va fi atât de greu, de dureros, nu m-am gândit niciodată că o să trăiesc clipele astea cu o aşa mare intensitate...
Îmi amintesc de prima zi de liceu, cunoşteam vreo 5 colegi, dar eram atât de curioasă de ceilalţi, de profesori, de cine e diriginta clasei, cum e viaţa de licean... Stând în aceleaşi locuri, mi se pare că a trecut atât de mult timp, şi, totuşi, atât de puţin.
Stau acum în faţa dumneavoastră, a domnilor profesori, cât şi în faţa colegilor, şi nu îmi vine să cred că anii de liceu s-au scurs atât de uşor… Cu bune, cu rele, liceul, clasa asta, ne-au fost ca o a doua casă. Simt o emotie ciudată şi, probabil, şi voi, dragi colegi, o simţiţi: un ochi râde, celălalt plânge. E un sentiment ambiguu… Deşi ne bucurăm că se termină liceul şi ne luăm viaţa în piept, plecând prin cine ştie ce oraşe să facem o facultate bună, ne vor lipsi dimineţile când începeam cu istorie încă de la 7:30, când doamna profesoară pornea “Marea Teroare” cu noi şi ne ameninţa că nu trecem de dumneaei. Ne vor lipsi războaiele date cu măturile pe terenul de sport, ca să ne curăţăm rubrica de absenţe de la ed. fizică. Ne vor lipsi orele de engleză când doamna dirigintă voia să facem nişte writing-uri, dar noi eram mult prea obosiţi ca să scoatem două paragrafe.
Domnilor profesori, după această perioadă în care dumneavoastră ne-aţi fost ca nişte părinţi, cu greu ne gândim că nu ne veţi mai pune absenţe dacă întârziem câteva minute la oră, nu vom mai lua un 2 dacă nu învăţăm lecţia, nu vom mai avea acea emoţie de când deschideaţi catalogul, spunând: “ia să vedem pe cine ascultăm astăzi…”

Doamna dirigintă, diriga, deşi v-a fost greu cu noi încă de la început şi nu aţi reuşit să faceţi din noi un colectiv aşa de unit pe cât aţi dorit, ne-aţi apropiat în unele momente. Ca o bună mamă, ne-aţi învăţat de multe ori să lăsăm de la noi, să nu mai fim răi unii cu alţii. Deşi am fost noi nu tocmai nişte elevi model ca pentru o clasă la dirigenţie, vrem să ştiţi că ne pare rău pentru tot ce am spus sau făcut şi v-am supărat. Vă mulţumim pentru toată răbdarea şi toţi nervii consumaţi pentru noi în aceşti minunaţi 4 ani. Apropo, ce temă avem pentru mâine?

Iar vouă, dragi colegi… vouă vă mulţumesc pentru fiecare lucrare la care am copiat, pentru fiecare oră la care am fost ascultată şi aţi riscat să luaţi o notă de 1 doar ca să mă ajutaţi pe mine. Am petrecut aceşti patru ani împreună, ca o familie: ne-am certat, ne-am cinstit, aproape ne-am luat la bătaie, dar am învăţat din toate greşelile făcute şi acum ne putem lua în braţe fără să ne purtăm pică. Le mulţumesc celor care mi-au fost colegi de bancă pentru o oră, o zi, o lună sau un an; aţi dat dovadă de curaj şi nervi de oţel. Am fost ca nişte fraţi, pentru că ştim cu toţii că fraţii nu se înţeleg mereu. Am luat un album şi am aruncat în el 4 ani de amintiri; mai bune, mai rele, dar amintirile astea sunt pentru tot restul vieţii, pentru că sunt sigură că nu veţi uita prea uşor aceşti 4 ani de războaie şi tratate de pace dintre noi.

Dar, încă nu e sfârşitul, dacă la asta vă gândiţi. Abia acum începe viaţa noastră, o viaţă a cărei bază am format-o în aceşti 4 ani. De acum, totul depinde de cum vrem noi să ne construim “clădirea”.Doresc să vă urez vouă, colegii mei, multă baftă la examene, acum, că am încheiat cu bine “Marea Teroare” lansată de doamna profesoară de istorie. Sper să luăm cu toţii note de peste 9 la bacalaureat şi fiecare să intre la facultatea unde îşi doreşte, să aibă viaţa pe care visează a o avea. Cu drag vă spun că sper să ne revedem la întâlnirea de 10 ani, împliniţi din orice punct de vedere.

Pe final, vreau să vă spun că acesta nu e un discurs după care să spunem “Adios, prietenaşi”. Este un discurs de “Au revoir”, “Aufwiedersehen”, “See you later”, “La revedere” sau cum doriţi voi să-i spuneţi! J

Vă salut respectuos!

Seară specială:

Vineri, 17 a lu' Mai, a fost concert CTC în umilul meu orăşel, într-un club de şmenăreală, de oameni cu bănuţi, d-astea. Nu ştiam că o să merg până cu 30 minute înainte, aşa că m-am îmbrăcat repede cu nişte blugi luaţi random din dulap, un tricou şi un plover, că era răcorică afară pe la vreo 10 seara. M-am întâlnit cu bagabonţii mei prieteni şi am zbughit-o la club, la Koshin Glam Club, la 'seara specială', aşa cum scria pe afişul ce prezenta concertu'.
În faţa clubului, n-am prea observat specimenele ce şi-au făcut apariţia la concert. Bine, inevitabilul a apărut şi el, şi anume, persoane care ştiau doar "Ceai" şi "Linii de tramvai" de la băieţii ăştia. Dar nu asta mi-a atras atenţia. Dar nu puteam să nu-i observ pe cei câţiva băieţi care au venit îmbrăcaţi la 4 ace la acest concert hip hop, cu pantaloni călcaţi la dungă şi papion şi superparfumaţi. Nu aveau mai mult de 17 ani, şi nici nu veniseră pentru seara de club de după concert, căci au plecat imediat cum au ieşit ăia trei dă pă scenă. Am rămas surprinsă când i-am văzut, dar nu surprinsă într-un mod plăcut. Adică... ăştia de la CTC fac muzică d-aia de te face să sari, să dai din mâini şi să cânţi versurile melodiilor în acelaşi timp cu ei. Nu prea poţi face astea dacă eşti îmbrăcat la costum...
Într-adevăr, nu prea te mai lasă să intri în club, chiar dacă-i concert hip hop, îmbrăcat de parcă ai fi stat trei nopţi pe străzi şi ai dormit în gară, dar nici să vii la costum. Un tricou şi-o cămaşă lejeră, cu nişte blugi şi adidaşi, e perfect. Nu pantofi de lac şi costumaş ca de ginerică. Mi se pare aiurea. Şi pare-mi-se că au stat şi aproape de scenă sau ceva de genu', nu la o masă, savurând un whiskey sau ce-or bea băieţii ăştia când ies în club la agăţat feţite de 16 ani. Oi fi eu învechită şi, atunci când tre' să mergi la un eveniment, tre' să te îmbraci cât mai normal acelui tip de eveniment. Ca o comparaţie, mi s-a părut la fel de tâmpit ca atunci când ai merge la teatru sau la operă îmbrăcat în nişte blugi rupţi şi un tricou cu tot felul de mesaje, cu adidaşii murdari şi zeci de mii de brăţări pe mâini. Sau poate chiar sunt învechită şi încă ţin la cum arăt atunci când merg la ceva de genu' ăsta.
Mno, dacă rămâneau în club după concert, nu cred că mai scriam postul ăsta.

Bonus: A doua zi, am ieşit la o plimbare cu cel mai bun prieten prin cartier şi am dat de două fetişcane de maxim 11 ani fiecare, care... aveau fiecare câte-o ţigară aprinsă-n mână. Nu e ca şi cum o ţineau pentru careva, nu. Ele mergeau pur şi simplu şi fumau. La vârsta aia. 11 ani cred că e, totuşi, o vârstă mare, pentru cum arătau, da' în fine. La 11 ani să fumezi... şi pe stradă, fără nicio durere că poate trece mami şi te vede cu ţigara-n gură, încercând să tragi din ţigară, aproape înecându-te, da' neimportant aspectul ăsta, că doar pari şmecheră...

Morala: Dacă România câştiga Eurovision-ul, la anu', concursul se ţinea în oraşul Băicoi.
Morala doi: Îmi place să fac pe hateriţa, aparent. Să povestesc tâmpenii şi să-mi pierd timpul scriindu-le pe blogul ăsta. Enjoy your stay.

"Omul-pernă"

Cu ceva timp în urmă, am aflat de această piesă de teatru a unor studenţi de la UNATC, anul 3, care s-a ţinut în seara asta şi în umilul meu oraş, şi anume, Ploieşti. Mno, mi-am luat cel mai bun prieten, şi anume Dudu, un viitor mare actor la ţării, şi o coleguţă, şi anume Diana Banana.
Piesa se numeşte "Omul-pernă", de Martin McDonagh; când am aflat de ea, mi s-a zis că nu are nicio legătură titlul cu piesa. Preţul biletului... da, intrare liberă, deci era de aşteptat să fie sala plină, aşa cum a şi fost, de altfel. Pe afiş scria că piesa începe pe la 19:00, aşa că ne-am dus şi noi mai devreme, ca tot omu', să avem timp să intrăm, una alta. Doar că, ce să vezi? Nu mai erau locuri când am ajuns noi... Într-un final, am reuşit să intrăm, am avut şi locuri bune. Relativ. Şi de aici, începe acţiunea.
Locurile noastre erau pe undeva prin mijlocul sălii; le-am detectat puţin cam greu, dar la timp. În faţa mea, cu două rânduri mai în faţă, stătea o tanti în vârstă cu părul scurt, dar făcut cu permanent, cred, sau era creaţă, mai că mă gândeam câte cuiburi de păsări are în el. Se vedea freaza ei cred că din ultimul rând... Oricum, liniştită femeia. În spatele meu, în schimb, până la finalul piesei, nu am ştiut cine stă, dar pe tot parcursul acesteia, am auzit comentarii la adresa piesei sau a poveştii de la cineva ce părea o tânără domnişoară la vreo 16 ani maxim. Ei bine, iată, nu; era un băieţel de maxim 14 ani. Menţionez că pe afiş scria clar că limita de vârstă e de 16 ani, tocmai pentru că s-a folosit un limbaj vulgar pe alocuri. A existat şi o a treia persoană enervantă în sală care-şi tot sufla nasul sau ce Dumnezeu făcea, că din 3 în 3 minute, nu auzeam ce zic ăia pe scenă.
Mai menţionez faptul că s-a anunţat la cel mai început de piesă ca telefoanele mobile să fie închise bla bla bla; era logic că tre' să-ţi pui telefonu' pe silenţios sau să-l închizi naibii, că e aiurea să-ţi sune în mijlocul piesei cu o melodie în stilu' lu' Inna. Nu a fost cazul în seara asta. Nu de melodiile lu' Inna. Dar de sunat telefonul şi de sunete de mesaje trimise, da. Şi devenise uluitor de enervant. Ţine-ţi, frăţie, telefonu' în buzunar/geantă, că nu mori două ore fără să butonezi.
Legat de comentariile din mijlocul piesei de teatru, de fapt, din mijlocul oricărei piese de teatru sau film sau eu mai ştiu ce chestie d-asta ce ţine de cultură... Ţine-ţi gura. Având în vedere că în sală nu erai numa' tu cu mă-ta şi sor-ta, iar cei din faţa ta se tot întorceau când deschideai gura tocmai ca tu să te simţi şi să nu mai comentezi pe viitor, fii respectuos, măcar faţă de ăia de pe scenă, care se chinuie să nu dea atenţie la toate tâmpeniile ce se petrec în sală. Înainte de şi după piesă, faci câte comentarii vrea muşchiu' tău, mânca-ţi-aş, da' nu ÎN MIJLOCUL REPLICILOR ACTORILOR, că poate pe mine chiar mă fascinează acel "n-am omorât pe nimeni" al actorului principal. Plus că absolut nimeni nu mai vorbea prin sală. Sau, cel puţin, prin preajma noastră. Numa' copilu' ăla. Bă, şi ne-am uitat de câteva ori bune înspre el, da' nu s-a simţit, nici măcar o clipă.
Dragă mamă a acestui copil, să ştii că dimineaţa, la teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, se mai fac şi piese de teatru pentru copii ca fii-tu. Spre exemplu, ieri a fost Pinocchio; acolo era locul lui, nu la o piesă cu minimul de vârstă - 16 ani.
Legat tot de limita asta a vârstei. Erau nişte personaje cu vârste peste 55 ani care, după primul cuvânt vulgar al unui actor, au început să zică: "Vai, ce limbaj! Dar mai sunt şi copii mici prin sală!"... Păi fă, mamaie, nu scria pe afiş că ăia mai mici de 16 ani nu au voie la piesa asta? Şi ce, crezi că ei nu ştiu cuvintele alea? Ba le ştiu foarte bine, şi le folosesc mai des decât faci tu mâncare. Du-te liniştită acasă şi uită-te la vreo telenovelă, dacă nu eşti de acord cu limbajul colocvial folosit de actori. Vezi să nu te întâlneşti cu doamna cu coasa pe drum.
Mda, în fine. Ideea de bază e că, atunci când mergeţi la teatru, la cinema, la operă (?. eu n-am mers şi nu ştiu dacă voi avea ocazia), la... balet, la orice chestie d-asta mai de Doamne-ajută, aveţi bun simţ şi închideţi-vă telefoanele şi abţineţi-vă de la orice comentariu, orice vorbă legată de absolut orice. Cel puţin, cât timp sunteţi în sala de spectacol şi nu e pauză.
În altă ordine de idei, piesa a fost foarte drăguţă, mi-a plăcut. A avut, oarecum, treabă cu titlul, mergeţi la piesă dacă aveţi ocazia. Două ore cât staţi acolo merită, serios. Nici n-am ştiut când au trecut două ore, la cât de absorbită am fost de piesă. Actorii sunt tinerei, drăguţei, da' luaţi, deci nu vă faceţi speranţe, fetelor. Am investigat eu deja treburile :(
Băieţii ăştia sunt în turneu prin ţară (sau ceva de genul ăsta), următoarea oprire o au la... nu ştiu unde, da' fiţi pe fază, oricum. Mie, personal, mi-au plăcut interpretările celor patru actori-studenţi; pentru câteva momente, chiar am uitat că jucau teatru. Povestea e una drăguţă, cu un tip care... hai, bine, zic despre ce-i vorba, da' tot ar fi marfă să mergeţi s-o vedeţi în scenă. De fapt, vă dau exact ce s-a scris pe www.unaoarecare.ro despre piesă: ”Omul pernă”, un spectacol care crapă de frumusețe. O frumusețe care izbucnește din viscere, dureros, trist, inocent, o frumusețe absolută, desăvârșită, clară, compactă.
Spectacolul cuprinde o anchetă, căruia îi cad victimă scriitorul Katurian și fratele său Michal, unul vinovat că imaginează crime inimaginabile, altul vinovat că le-ar experimenta.
Umorul izbucnește suculent, dar fără ostentație, în fiecare scenă de la poliție. Polițiștii joacă cu mare clasă cuplul caricatural, polițistul bun și polițistul rău.
Piesa ”Omul pernă” mizează pe poezia ororii, a vulnerabilității rănite, pe emoția viscerală a terorizării inocenței."

La final, cei patru fantastici au fost aplaudaţi timp de vreo... câteva minute bune, începuseră să mă doară braţele de atâta aplaudat, dar au meritat, din punctul meu de vedere. Sala plină, aplauze multe, se vedea şi pe feţele lor zâmbitoare că au fost mulţumiţi de propria prestanţă.

Pe finalul postului, vreau să-mi laud cel mai bun prieten, Dudu cel menţionat şi în începutul postului, pentru premiul luat la Bucureşti, la "Festivalul Naţional de Teatru pentru Liceeni, 'Jos Pălăria'", sâmbătă, pentru "cea mai bună interpretare masculină". S-a "luptat" cu diverse oraşe şi nu s-ar fi aşteptat să fie el ăl mai bun dintre toţi. Dar uite că viaţa te ia prin surprindere. Felicitări Dudu! Apropo, îl puteţi vedea pe Dudu într-o zi de sâmbătă, mai exact pe 25 mai, la "Casa Armatei" din Ploieşti, când va participa la un alt concurs de teatru la care, sperăm noi, va lua unul din premii. Mă rog, bravo şi baftă, Dudu!

Morala: "Grea e viaţa de artist, noaptea vesel, ziua trist."